VALORI EXPRESIVE ALE CONVERSIUNII

Profesor,  Mihaela  COSMA

Conversiunea denotă mobilitatea limbii române, evidenţiază plurifuncţionalitatea gramaticală a cuvintelor şi corespondenţele existente între diferite clase morfologice. Transferul dintr-o clasă lexico-gramaticală în alta se realizează prin modificarea comportamentului gramatical al cuvântului transformat.

 Acesta îşi însuşeşte, total sau parţial, caracteristicile morfologice şi sintactice ale clasei de adopţie. În general, cuvintele îşi păstrează intact corpul fonetic după transfer. Se întâmplă însă ca trecerea cuvântului în altă categorie morfologică să se realizeze prin schimbarea formei-tip (prin articulare, flexiune: declinare / conjugare, derivare sau acord).

Conversiunea deţine un potenţial stilistic remarcabil, fiind un instrument lingvistic generator de expresivitate. Prin transpoziţie lexico-gramaticală, fiecare parte de vorbire poate prezenta şi reprezenta lumea într-un anumit mod, având virtutea de a crea şi de a recrea universul prin imaginaţie. Pentru a releva numeroase valori expresiv-estetice ale conversiunii am apelat la exemple din operele unor personalităţi marcante ale literaturii noastre, aparţinând mai multor generaţii. În anumite circumstanţe am folosit pentru exemplificare fapte de limbă specifice registrului uzual, popular şi/sau familiar.

Substantiv(iz)area în limbajul artistic

Substantiv(iz)area se defineşte ca „transformare a unei părti de vorbire în substantiv cu ajutorul articolelor şi al topicii.”[1] Adăugăm aici şi rolul morfematic al prepoziţiei, ca element potenţial de substantivare: „(…) iar întinderea văzduhului dinspre părţile răsăritului se însăila cu trandafiriu (…). (…) tivea norii cuvişiniu (…). (…) mânioşi  peroşul ce da foc cerului; (…) Ochii musculiţelor, gămălii de ac tencuite cucărămiziu, (…)” (Alexandru Macedonski, Între cotete).

Substantiv(iz)area adjectivului

Substantivul este considerat cuvânt primar, deoarece are un conţinut propriu, independent, foarte bogat şi nuanţat, constituind cheia comunicării, în timp ce adjectivul este termen adjunct, cuvânt secundar, „satelit al substantivului”[2]. Acesta din urmă este contextul diagnostic (diferentiator) al substantivului. Substantivul exprimă noţiuni, iar adjectivul, „note” ale noţiunii[3], scoţând substantivul din sfera generalului, introducând „diferenţieri în interiorul clasei de obiecte denumite, la nivel noţional, de substantiv”[4]. Unii lingvişti consideră însă că adjectivul exprimă noţiuni, asemenea substantivului, verbului, pronumelui, numeralului sau adverbului.[5]

Limbajul poetic recurge la articolul definit pentru a crea anumite efecte stilistice. Fiind mijloc de substantivare a adjectivului, prin utilizarea sa, se ridică importanţa calităţii la statutul de obiect independent. Procedeul caracterizează şi limbajul paremiologic: „Leneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeşte.”; „Bate toba surdului, / Dă oglindă orbului.”; „Surdul n-aude, dar le potriveste.”; „Nu plăteşte bogatul, ci vinovatul.”; „Cele bune / Să s-adune,/ Cele rele / Să se spele.”.           Adjectivul bogat, de exemplu, poate crea substantivele bogăţie şi bogatul (un bogat), primul purtând marca semantică [+abstract], cel de-al doilea, mărcile [+uman] şi [+concret].

Prin substantivarea adjectivului se poate ipostazia şi o însuşire, nu numai obiectul: „Scumpul sau lacomul ascunde avuţiile ca un rob, iară darnicul le cheltuiaste ca un domn.”(Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea). Exemplul este ilustrativ pentru a combate opinia conform căreia se substantivează, de regulă, adjective ce exprimă defecte.[6] De fapt, distincţia calitate [+pozitiv] / defect [+negativ] priveşte modul specific vorbitorului de a percepe şi de a prezenta realitatea.

Substantivele de provenienţă adjectivală,transformând calitatea în obiect, proprietatea în substanţă, devin deosebit de plastice. În exemplele următoare, trăsătura definitorie se identifică net cu posesorul ei. Posesorul devine întruchiparea însuşirii respective: „Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase / Sunt strânse labogatul, pe cel sărac apasă” (Mihai Eminescu, Împărat şi proletar); „Împrejur cei mari ai ţării şi ai statului s-adună.” (Mihai Eminescu, Mănuşa); „Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminţi.” (Mihai  Eminescu, Memento mori); „Deşi sunt obosit de drum, poate vom găsi frumoasa cu ochii de safir, cu cântecul tău pribeag şi străin…” (George Bacovia, Dintr-un text comun).

Substantivarea adjectivelor la vocativ are diverse conotaţii afective, vocativul constituind cazul ce se remarcă frecvent prin încărcătura afectivă maximă: „Nu asé, făţarnico, nu asé, (…)” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea);  „Şi-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie, (…) / Dar azi vălul cade, crudo! (…)” (Mihai Eminescu, Venere şi Madonă);  „Pe veci pierduto, vecinic adorato!” (Mihai Eminescu, Sonet III); „Deschide, dă drumu, – adorato” (George Bacovia, Note de toamnă); „<< – Răule, te-ai supărat? >>” (George Cosbuc, Supţirica din vecini); „Lumina, ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te văd – minunato” (Lucian Blaga, Lumina).

Limbajul filosofic  şi al esteticii literare transformă adjective în substantive atunci când însuşirea oarecare devine întruchiparea esenţei sau categorie estetică (ex. frumosul, utilul, tragicul, sublimul etc.). Se ajunge astfel la o detaşare totală şi ireversibilă a adjectivului devenit substantiv.Şi scriitorii recurg deseori la aceste forme substantivate: „<<Să reproduci  frumosul în forme>> ne înveţi” (Mihai Eminescu, Icoană şi privaz); „Ce?…Se naşte omu-ntr-însul cu a răului menire?” (Alexandru Macedonski, Ocnele).

În acelaşi text poetic, Alexandru Philippide foloseşte adjectivul şi forma substantivată a acestuia: „Şi sprijină pe stâlpi de flăcări largi tot golul, / Să nu se surpe, copleşind pământul, / Atunci, când vântul / Prin golul mut se dă de-a rostogolul. / (…) / Şi zâmbitori să stăm în preajma ta, şi goi!” (Cântecul câtorva). Substantivarea adjectivului gol adânceşte sensul iniţial, sugerând vidul,neantul.

În poemele nocturne macedonskiene adjectivele substantivate pot avea sau nu determinanţi substantivali sau adjectivali:

- fără determinanţi (lexicali): „Pătrundeţi nepătrunsul şi spuneţi-ne, unde / Ne ducem (...)” (Noaptea de noiembrie); „O! dar voi, care prin viaţa ce pebuni şi răi  adapă, / (…) /  Bogătaşi ce cu piciorul daţi la inimi în gunoi” (Noaptea de ianuarie); „Cuclarobscurmască urâtul (...)” (Noaptea de mai);

- cu determinanţi substantivali:„Unde scapi de scârba lumei şi de-al traiului urât!” (Noaptea de aprilie); „Mai şters decât rozul de flori efemere” (Noaptea de decemvrie);

- cu determinanţi adjectivali: „O! şi cât am plâns pe soarta bietelor nenorocite”; „Prin zgâita lor damască de un verde  spălăcit” (Noaptea de februarie).

În literatură semnalăm şi cazuri rare de substantivare a adjectivelor. De exemplu, George Coşbuc foloseşte adjectivul substantivat viul, sinonim al vieţii: „A-nvârtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot.” (Reginaostrogoţilor).

 Substantiv(iz)area verbului

Lipsa categoriei persoanei la modurile: infinitiv, participiu, supin si gerunziu apropie verbul de alte clase morfologice.  Substantivele de provenientă verbalăpot crea impresia unei „substanţe” finite, încheiate, fiind prezente foarte des în expuneri teoretice (infinitiv lung), pot prezenta ideea sub aspect perfectiv (participiu), pot afirma un conţinut dinamic ridicat, lăsând acţiunea în nedeterminare (supin) sau îi pot stabili obiectului o calitate unică, imprimându-i un caracter prezent şi durativ (gerunziu).

Prin faptul că principala funcţie a infinitivului este cea denominativă se poate explica de ce forma de infinitiv lung este întrebuinţată substantival. Varianta substantivală, statică  a infinitivului poartă marca „substanţialităţii”[7], în opoziţie cu varianta verbală, dinamică, ilustrând ideea de procesualitate. Infinitivul lung în formă substantivală prezintă obiectul „sub înfăţişarea permanenţei”, în timp ce în ipostază verbală „lucrul” este arătat „ca o scurgere, ca o devenire”[8].  De aceea, infinitivul a fost definit ca „forma (…) în care verbul se interferează cu substantivul”[9]. Altfel spus, substantivele de provenientă infinitivală „constrâng ideea verbală în limitele unei <<substanţe>> finite, încheiate, percepute din afară şi în întregimea manifestării sale, într-o manieră mai concretă deci decât o face verbul”[10].

Universul poetic al Pastelurilor lui Vasile Alescsandri este străbătut de euforie vitală şi optimism cosmic, de armonie şi echilibru. Aceste stări de spirit sunt exprimate printr-o serie de substantive infinitivale – semne ale renaşterii naturii, ale exploziei de viaţă sub cerul însorit al primăverii: „vibrare, re-nviere, re-nnoire, cântare” (Lunca din Mircesti); „ciripire, sperare, cântări” (Oaspeţii primăverii). Poetul revarsă asupra naturii muzica senină a sufletului său, tradusă lexical prin: „sperare, plăcere, iubire” (Lunca din Mirceşti).

Supinul implică ideea de finalitate. Supinul convertit în substantiv primeşte categoria determinării minimale şi nu admite morfeme-prepoziţii specifice supinului verbal: „Eu te fac s-auzi în taină / Mersul cârdului de cerbi;” (Mihai Eminescu, O, rămâi); „În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers” (Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac); „Şi unde duce mersul,nu mai ştim.” (Lucian Blaga, Poveste); „Drumeaguri ades ocolit-am prin linişti / după mersul albastru al lunii.” (Lucian Blaga,  Satul minunilor); „Mai rămâi cu mersul tău” (Nichita Stănescu, În dulcele stil clasic).

Prin articulare, forma participială se transformă în substantiv, trecând sau nu prin faza adjectivală. Este exprimată astfel nu acţiunea, ci starea rezultată în urma acţiunii: „Tot păţitu-i priceput.” (proverb); Rănitul  a sosit tardiv la spital. Atunci când facem referire la sintagmele: „cântatul cocoşului”şi „cântarea cocoşului”,diferenţiem sensurile celor două substantive. În primul exemplu, sensul substantival este abstract, celălalt fiind înclinat spre concret.

Deşi substantivele gerunziale au fost utilizate pe scară redusă de scriitorii secolului al     XIX-lea, acestea s-au afirmat prin conţinutul emoţional exprimat. În exemplul următor: „Murindului speranţa, turbării răzbunarea” (Mihai Eminescu, Amorul unei marmure), murindul este o creaţie substantivală ce semnifică persoana care se află la răscrucea dintre viaţă şi moarte. 

Substantiv(iz)area numeralului

Prin convergenţa criteriilor (semantic, morfologic, sintactic) în fixarea clasei căreia îi aparţin, numerale ca: doime, pătrime, jumătate, sfert, sută, mie etc. devin substantive. Ele au gen, caz, categoria determinării, cunosc opoziţia singular / plural, asemenea substantivelor. În această categorie intră: nume de cifre, note şcolare (optul, zecele, un patru), fracţii (două cincimi), intervale muzicale (doime), cărţi de joc (şeptar), bancnote (expresive sunt formele diminutivale: sutică, sutşoară, miişoară, miuţă, care pot fi întrebuinţate emfatic sau peiorativ).

În proverbul: „Zecile / Mărită secile; / Sutele / Mărită slutele; / Miile / Mărită urgiile.” rima împerecheată devine monorimă, iar ritmul semantic crescendo se creează prin prezenţa simetrică a numeralelor substantivate şi a substantivelor.

Substantiv(iz)area pronumelui

Deoarece pronumele este utilizat pentru obiecte care nu au nume, obiecte prezente, absente sau necunoscute, prin substantivare acesta îşi însuşeşte statutul de obiect de sine stătător, desemnând o entitate mai mult sau mai puţin concretă. Substantivele de provenienţă pronominală, deşi nu se constituie într-un inventar remarcabil în limba noastră, alcătuiesc o clasă  de cuvinte ale căror virtuţi  merită a fi exploatate.

Expresive sunt formele substantivate ale pronumelui negativ al căror sens este de neant, gol primordial saustare de spirit:„Şi iată, din toate, nimicul – / (…) / – Acestea erau, deci, nimicul” (George Bacovia, Controversă); „Prin vuietul timpului / glasul nimicului.” (Lucian Blaga, Ce aude unicornul); „Nimicul zăcea-n agonie” (Lucian Blaga, Lumina); „Nimicul îsi încoardă struna.” (Lucian Blaga, Moartea lui Pan IV); „nimic, nimic / cum este nimicul dintre stele / cum este nimicul dintre degete…(Nichita Stănescu, Axios! Axios!). Rară este forma feminină ce poate sugera obiectul fără identitate sau fiinţa limitată în timp şi spaţiu:„Ce sunt eu azi? – o frunză, o nimică.” (Mihai  Eminescu,  Ah, mierea buzei tale).

Substantivul la plural nimicuri sugerează întâmplări, evenimente care nu (mai) sunt relevante: „Câteodată, vremea trece cunimicuri de acestea, care rămân prea intime sau fără nici o urmă.” (George Bacovia, Dintr-un text comun); „La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;” (Mihai Eminescu, Scrisoarea III); „Cordeluţe şi nimicuri, / Iată toate-a lui averi…” (Mihai Eminescu, Pajul Cupidon…); „Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri” (Mihai  Eminescu, Sonet I); „Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, / Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri;” (Mihai Eminescu, Departe sunt de tine…).

Conversiunea pronumelui personaleu este de notorietate. Forma creată prin articulare – eul – este prezentă frecvent în limbajul literaturii şi al psihologiei: „De ce-ntr-o mare de lumină mi  se-neacă eul” (Lucian Blaga, Pax magna); „fii amfora eului meu  îndărătnic!” (Lucian Blaga, Daţi-mi un trup, voi munţilor).

Substantiv(iz)area adverbului

Substantivele de provenienţă adverbială alături de cele de origine  adjectivală au, de regulă, sensuri abstracte, fiind utilizate în expuneri teoretice, maxime, proverbe şi zicători: „Binele cu bine se răsplăteşte.”; „Binele învinge întotdeaunarăul!”; „Între un da şi un nu al unei femei nu încape niciun vârf de ac.”         

Substantivarea transformă adverbe abstracte în obiecte concrete: „Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna” (Mihai  Eminescu, Rugăciunea unui dac); „Sau bestiilor care peazi  îl ţin în fiară,” (Mihai Eminescu, Junii corupţi); „Binele şi răul îi vorbeau cu deopotrivă putere.” (Alexandru Macedonski, Pe drum de postă); „Am văzut bogăţiile de aur / Şi mătase ale trecutului / Acum ale lui AZI!…” (George Bacovia, Festivă); „Acest târziu de tot, pe cristale de gheată, pe distinsul bal (…)” (George Bacovia, Bucăţi de noapte); „(…) un mâine în care nu vor mai fi le va ajunge şi pe ele.” (Alexandru Macedonski, Pe drum de postă). Adverbele devin substantive atunci când  încearcă să exprime ele însele noţiuni: „Cu-un dor de <<mâine>>, sora lor” (George Bacovia, Trec zile); „Dăinuie un suflet în adieri, / fără azi, / fără ieri.” (Lucian Blaga,  Somn).

Adjectiv(iz)area - în limbajul artistic

Adjectiv(iz)area este definită astfel: „tip de schimbare a clasei morfologice a cuvintelor al cărui specific este trecerea în clasa adjectivului”[11]. Trecerea este marcată sintactic (prin apariţia în contexte specifice clasei adjectivale) şi morfologic (prin acord, categoria comparaţiei şi a intensităţii).

Adjectiv(iz)area substantivului

Substantivul exprimă noţiunea în conţinut (totalitatea însuşirilor definitorii ale unui obiect) şi în sferă (totalitatea obiectelor caracterizate printr-o anumită însuşire).      Adjectivul actualizează substantivul printr-una sau mai multe trăsături semantice ocazionale sau definitorii în scopul individualizării lui. Sensul exprimat de adjectiv apare ca sens calificativ / caracterizant sau ca „sens-notă”[12].

Prin acest tip de transfer lexico-gramatical, poezia lui Eminescu, mai ales cea de tinereţe, comunică o stare interioară specific romantică: „Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare, / Ce zilele-mi copile şi albe le-a  ţesut, / Ce auzi odată copila-mi murmurare, / Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.” (Din străinătate); „(…) – privesc / În ochii tăi, în faţa ta – în gura jună” (Iubită dulce, o, mă lasă…); „Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin” (Speranţa); „Când în straturi luminoase basmele copile cresc.” (Memento mori); „Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine” (Epigonii); „Pentru-o inimă fecioară mândru idol ţi-ai ales!” (Călin (file din poveste)); „Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară” (Scrisoarea I); „Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin” (Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!).

Adjectiv(iz)area verbului

Modurile verbale actualizează felul subiectiv în care vorbitorul consideră acţiunea. Faptul că modurile nepersonale sunt lipsite de categoria persoanei permite transformarea facilă a verbelor de acest tip în alte părti de vorbire, apropiind verbul de alte clase morfologice.

Adjectiv(iz)area gerunziilor a reprezentat un procedeu productiv la marii creatori de limbă şi literatură ai secolului al XIX-lea. Cu timpul însă a scăzut interesul scriitorilor români pentru aceste forme. Stridente sau armonioase, acestea rămân mărci ale muzicalităţii. Este de notorietate faptul că Eminescu a fost unul dintre marii creatori de limbă poetică ai neamului. Originalitatea artei sale include numeroase forme adjectivale gerundivale: „lira vibrândă”, „vibrânda a clopotelor jale”, „vinele vibrânde”, „cânturi răsunânde”, „plai râzând”, „râzândul tău delir”, „inime râzânde”, „zori râzânde”, „vocea-i vuindă”, „lumină pălindă”, „silfe sopotinde”, „apele lucinde”, „umbre suspinânde”, „notele murinde”, „mâna-ţi tremurândă”, „furtuna descrescândă”, „gemândul uragan”, „turbarea lui fugindă”, „durerea lor mugindă”, „căzânde stele” etc.

Gerunziile acordate valorifică sensul verbal dinamic şi durativ pe care îl au la origine: „Cu o mână tremurândă ridicând greul ciocan” (Alexandru Macedonski, Ocnele); „Născândele ei raze pieziş se strecurau…” (Alexandru Macedonski, Noaptea de noiembrie); „Răsunete suave, voioase sau murinde” (Alexandru Macedonski, Avânt);  „Aceste cuvinte / Ţi le trimit / De lângă lampa arzândă.” (George Bacovia, Nihil novi); „Vioarele în doliu, cu strunele plesnite, / Te cheamă tremurânde cu nota cea din urmă” (George Bacovia, Tu ai murit…).

Adjectiv(iz)area pronumelui

Adjectivele de provenientă pronominală  constituie o clasă distinctă, bine conturată în cadrul conversiunii. Acordul adjectivelor pronominale cu termenul determinat impune un comportament asemănător adjectivelor calificative, deşi acestea nu califică obiectul denumit lingvistic prin substantiv.

Pronumele demonstrativ devine adjectiv pronominal demonstrativ :

Opera lui Octavian Goga solicită prezenţa adjectivelor demonstrative de apropiere şi de depărtare în proporţie apropiată datorită ancorării afective a eului în prezentul contemporan, dar şi întoarcerii spre trecut, datorită polarităţii revoltă / compasiune: „Şi uite-n clipa asta / Eu nu ştiu ce mă-ndeamnă / Să simt întreg amarul / Acestei nopţi de toamnă.” (Departe); „Cutremurat de clipa asta sfântă, / (…) / Că fătul ăst-al patimii amare / (…) / Aceşti ostaşi cu feţe ofilite” (Clăcaşii); „Acestui trist amurg de vară…” (Cosaşul); „Am trimis această carte şi, precum ca să se ştie” (De demult…); „<<Vai de norocul tău, vecine, / De ce-ai mai fost pe lumea asta?… >> / (…) / Plecarea asta din viaţă…” (Un om); „Eu ascultam pierdut la masă, şi toate zvonurile-acele / (…) / (…) Simţeam, în clipele acele, / (…) / Biet călător, în lumea asta, tu nu mai eşti al nimănui!” (Prăpastie); „Şi vezi, atunci, în noaptea-aceea, m-a chinuit o arătare…” (Prima lux); „Te miri că-n doinele acele / E parcă vraja firii-ntregi…” (Cum zbori cu trenul) etc.

Demonstrativele de identitate se regăsesc deopotrivă în opera poetică a lui Goga, ilustrând un destin comun: „Tu mă auzi şi mă-nţelegi / Şi-acelaşi vis ne poartă” (Cântece I); „Ne luminau aceleaşi stele, / Acelaşi colţ senin de cer.” (Măsuţa mea); „Şi simte-aceleaşi frământări” (Lacul); „Acelaşi vis vă dă ocol” (Aşteptare); „Pe urma ta acelaşi sfat” (Pajurei cu două capete); „Nu ştiu, la cronică nu scrie, / De când avem acelaşi rost…” (Munţii) etc.

Adjectiv(iz)area adverbului

În timp ce substantivul exprimă noţiuni, adjectivul, note ale noţiunii, adverbul exprimă „note ale notelor”. Din punct de vedere gramatical, adverbul de mod exprimă circumstanţa (modală), calitatea unei acţiuni, iar adjectivul, calitatea obiectelor: „De s-au tâmplat acmu asè sminteală, de acmu să va chivernisi într-altu chip, de n-a fi asè.” (Ion Neculce, Letopisetul Ţării Moldovei); „De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;” (Mihai Eminescu, Scrisoarea III); „Pe atunci dormeam afară, într-un cerdac, şi-i spuneam ei despre insomnii, pe asemenea nopţi, (…)” (George Bacovia, Dintr-un text comun); „că sunt cu putinţă şi un asemenea foc, / şi asemenea arderi.” (Lucian Blaga,  Cântecul focului).

Obţinând proprietatea de a se declina, adverbul trece în clasa adjectivului: „Apa lină face mult noroi, iar cea repede şi pietrele le spală.” (proverb); „Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi.” (Mihai Eminescu, Sarmis); „Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie / Iubeşte-n ochi de flăcări al zilelor noroc” (Mihai Eminescu, Amorul unei marmure); „Târâte de ridicol în repedele-i curs!” (Alexandru Macedonski, Destul); „Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.” (George Coşbuc, Reginaostrogoţilor); „În vaduri ape repezi curg” (George Coşbuc, Mama); „Sub zarea joasă şi fără păţanii” (Lucian Blaga, Schimbarea zodiei). Fiecare formă aduce un adaos subiectiv mesajului artistic.

Numeralul multiplicativ, acordându-se cu substantivul determinat, devine adjectiv cu valoare superlativă: „A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri” (Mihai  Eminescu, Memento mori); „Auzim cetatea sfântă cu-nmiita-i armonie…” (Mihai  Eminescu, Memento mori).

Procedeul conversiunii poate avea caracter regulat sau ocazional / accidental, de la context la context, generând numeroase fapte de expresivitate lingvistică şi, mai ales, artistică.

Adverbializarea în limbajul artistic

Adverbializarea – trecerea unui cuvânt din altă clasă lexico-gramaticală în clasa adverbului – reprezintă un caz particular de conversiune, având numeroase implicaţii stilistice. Adverbul este o clasă eterogenă din punct de vedere semantic, formal şi funcţional. Prin urmare, constituie o clasă deschisă transferului lexico-gramatical.

Din punct de vedere sintactic, adverbele nou-create prin conversiunea altor părţi de vorbire se actualizează în contexte şi poziţii sintactice specifice noii clase (complemente, îndeosebi), în funcţie şi de natura regentului. Adverbul prototipic este determinant al verbului, al adjectivului sau al unui alt adverb.

Din punct de vedere sematic, noul adverb poate reda caracteristica unui proces sau a unei însuşiri (subclasa adverbelor calificative, modale), circumstanţa unei acţiuni sau circumstanţa unei circumstanţe (adverbul de timp, adverbul de loc), aspectul cantitativ (subclasa adverbelor cantitative) sau aspectul modalizator (subclasa adverbelor modalizatoare), poate exprima un sens relaţional (subclasa adverbelor relative) sau poate avea doar rol stilistic, de întărire a ideii exprimate (subclasa cliticelor adverbiale) etc.

În contextele: „Trec zile şirag.” (George Bacovia, Sine die); „Şi atunci porniră toţi şireag / Încetinel.” (George Coşbuc, Nunta Zamfirei); „Şi ochii tăi stau ţântă.” (George Coşbuc, Mama); „Dar în clipa asta Turcu şi-a nălţat / Capul, întorcându-l într-o parte ţântă.” (George Coşbuc, Dragoste învrăjbită); „Pe umeri pletele-i curg râu –” (George Coşbuc, Numai una!); „Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu” (Mihai Eminescu, Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!), substantivele adverbializate: şirag, ţântă, râu aparţin unor comparaţii eliptice, fiind deosebit de sugestive.

În limba română contemporană, structuri de genul: (singur) cuc, (gol) puşcă, (beat) turtă / criţă / cui, (răcit) cobză, (bătut) măr, (curat) luciu, (îndrăgostit) lulea, (prost) tufă, (slab) scândură, (a dormi) buştean, (a lega) burduf, (a se supăra) foc, (a îngheţa) tun / bocnă / lemn, (a se strânge) covrig, (a lega) fedeleş ş.a. sunt folosite, pe larg, în limbajul marcat de afectivitate. Prin utilizarea acestor substantive adverbializate se intensifică forţa de plasticizare şi nuanţare a expresiei. Dacă, la origine, cuvintele respective aparţin clasei substantivului, contractând relaţii specifice acestei clase, în contextul nou funcţionează ca adverbe de intensitate.

Adverbializarea adjectivului

Adverbializarea adjectivului constituie, de asemenea, un procedeu deosebit de productiv în limba noastră, tot drept moştenire a limbii latine. În timp ce adjectivul redă „note”[13] ale noţiunii: „Melcul prost, încetinel…” (Ion Barbu, După melci), adverbul exprimă „note ale notelor”[14]: „Eu, dimpotrivă, vorbeam prost şi fără accent, (...).”; „Pentru că vorbea prost englezeşte (...).”; „– Fată, o duc prost de tot.” (Mircea Eliade, Maitreyi). Ceea ce apropie clasa adverbelor (de mod, în special) de cea a adjectivelor (calificative) este calitatea de „predicate logice de apreciere / evaluare”[15].

Omonimia de ordin formal (masculin, singular) este favorabilă acestui tip de transfer: „Inima îmi bate, bate, şi nu tace, / Tremură uşor (...).” (Mihai Eminescu, La Bucovina); „chemând postum şi fără ţel, / dar tot mai plin de zel: / M a r i a.” (Şerban Foarţă, Maria). Din cauza omonimiei formale, adjectivul şi adverbul ajung să se confunde, creând echivoc sub mai multe aspecte: „Iartă-mă că m-ai visat urât!” (Şerban Foarţă, Monostih). Într-o ambianţă literar-artistică, unele adverbe pot fi percepute ca adjective, lucru ce reiese din utilizarea formei acordate: „Sunt grei bătrânii de pornit, / Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit!” (George Coşbuc, Nunta Zamfirei). În vorbirea neliterară se face acordul prin atracţie: teribili de frumoşi, proastă de bună, tâmpită de sinceră etc. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de „pseudoadjectivare a adverbului”[16].

Având un regent specific adverbelor, adjectivele calificative se transformă în adverbe modale, rămânând invariabile: „Buciumă toamna / Agonic – din fund – / Trec păsărele, / Şi tainic   s-ascund. // (...) // Tălăngile, trist, / tot sună dogit...” (George Bacovia, Pastel); „Ningea bogat, şi trist ningea; era târziu // (…) // Iar la clavir o brună despletită / Cânta (…) / Şi trist cânta, gemând între făclii.” (George Bacovia, Marş funebru). Se înlătură, astfel, prin folosirea formei adverbiale, constrângerile la care supune acordul gramatical: „Iar luna bate trist în lucii geamuri.” (Mihai Eminescu, Stau în cerdacul tău...); „Dormeau adânc sicriele de plumb;” (George Bacovia, Plumb).

Adverbializarea pronumelui

Contextele de adverbializare a pronumelui nu sunt atât de bine reprezentate în limba noastră. În cele mai multe dintre cazuri, se creează ambiguitate în sesizarea corectă a clasei lexico-gramaticale.

Pronumele ce şi cât devin adverbe atunci când exprimă ideea de cantitate: „Mai şede el cât şede de cască gura prin târg, ş-apoi îşi ie tălpăşiţa spre casă.” (Ion Creangă, Dănilă Prepeleac); „Făt-Frumos ospătă ce ospătă, dar apoi, luându-şi buzduganul de-a umăr, merse mereu (...).” (Mihai Eminescu, Făt-Frumos din Lacrimă) sau de intensitate: „Cât poţi cu-a farmecului noapte / Să-ntuneci ochii mei pe veci” (Mihai Eminescu, Atât de fragedă…).

În limba română există o subclasă de adverbe pronominale: cândva, undeva, cumva, oriunde, oricând, oricum etc., al căror sens pronominal se transformă în sens circumstanţial: „Fii sigur că ai să-l găseşti oriunde e vreo manifestaţie (…) a studenţilor mai mult sau mai puţin rrromâni!” (I. L. Caragiale, (Moftangii); „Când iubesc cu adevărat pe cineva, îmi place să ascult lumea bârfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite procese obscure ale conştiinţei mele (...).” (Mircea Eliade, Maitreyi). În versurile blagiene: „Ne-om aminti cândva târziu / de-această întâmplare simplă” (Risipei se dedă florarul), prin adverbul pronominal cândva, o întâmplare obişnuită este „proiectată într-o posibilă amintire”[17].

Adverbializarea numeralului

Ceea ce apropie adverbul de numeral este încadrarea în subclasa cuantificatorilor.

Numeralul adverbial se comportă ca o locuţiune adverbială, exprimând ideea de iterare a acţiunii: „Mereu şi mereu aceleaşi şi aceleaşi cuvinte. O dată. De zece ori. De o sută de ori. De o mie de ori.” (Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit) sau de săvârşire a unui ritual: „dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte –” (Lucian Blaga,  Scrisoare); „Atinge cu cornul / de trei ori zăvorul / ca-n rituri de leac” (Lucian Blaga,  Îndemn de poveste). Acţiunea se poate prelungi la infinit: „Hai să murim prin autosugestie / noi, care ne vom fi făcând, de n / ori (–1), bine printr-un gen / de tratament himeric, de congestie, (...).” (Şerban Foarţă, Sonet).

Numeralul ordinal se poate actualiza ca adverb într-un context de enumerare a unor argumente, acţiuni: „Totdeauna se întâmplă aşa: întâi se potoleşte pământul şi abia după aceea se potoleşte şi văzduhul. La noi, oamenii, e tocmai dimpotrivă: întâi se linişteşte văzduhul din noi – atâta cât avem, numai atâta cât avem – şi abia mai pe urmă ni se potoleşte şi carnea, (...).” (Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit); „Ăst timp ce veni peste noi, / întâi ca pustiul Gobi, apoi cu tumultul unei urniri / de ape şi continente, (…).” (Lucian Blaga, Vârsta de fier).

     În concluzie, dintre toate tipurile de conversiune, cel mai bine reprezentat se dovedeşte a fi (pe lângă situaţiile clasice, de multă vreme gramaticalizate), substantivizarea adjectivului, fenomen deosebit de expresiv în special în limbajul familiar şi argotic. Deşi i se acordă foarte puţin spaţiu în manualele de liceu,  conversiunea este un aspect important al limbii asupra căruia ar trebui sa se revina în materia anilor de liceu.Dacă educaţia viitorului se sprijină pe pilonii înveţi cum să înveţi, să faci, să devii, să (auto)evaluezi, educaţia prezentului trebuie să aibă aceleaşi priorităţi, să se raporteze la aceleaşi finalităţi.

Profesor,  Mihaela  COSMA

BIBLIOGRAFIE

*** Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX),2001 ed. a II-a, Bucureşti, Editura Univers   Enciclopedic.

* * * Gramatica limbii române, I-II, 2005, Bucureşti, Editura Academiei Române

*** M. E. N., Consiliul Naţional pentru Curriculum, Curriculum-ul Naţional pentru învăţământul obligatoriu. Cadru de referinţă, 1998,Bucureşti.           

PETRE - GHEORGHE BÂRLEA, 2013, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura MHLR.

EUGEN - ANDREI CÂMPEANU, 1997, Stilistica limbii române. Morfologia, Cluj-Napoca Editura Quo Vadis.

GHEORGHE CONSTANTINESCU - DOBRIDOR, 1998, Dicţionar de termini lingvistici                                         Bucureşti, Editura Teora.

IRIMIA DUMITRU, 1997, Gramatica limbii române,  Iaşi: Editura Polirom.

GABRIELA PANĂ DINDELEGAN, ANGELA BIDU – VRÂNCEANU,          Dicţionar de ştiinţe ale limbii,(DSL2), 2001, Bucureşti, Edit. Nemira.

ECATERINA MIHĂILĂ, 1995, Textul poetic. Perspectivă teoretică şi modele generative, Bucureşti,  Editura   Eminescu.

GABRIELA PANĂ - DINDELEGAN, 2003, Elemente de gramatică: dificultăţi, controverse, noi interpretări, Bucureşti, Editura Humanitas Educaţional.

MIHAI STANCIU, 1999, Reforma conţinuturilor învăţământului. Cadru metodologic, Iasi, Editura Polirom.                

D.D.DRASOVEANU, Teze si antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, Editura Clusium,1997

DUMITRU IRIMIA, Gramatica limbii române, Iasi, Editura Polirom, 1997

CORNELIU DIMITRIU, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Iaşi, Institutul European, 1999

ION COJA, Preliminarii la gramatica raţională a limbii române. Gramatica articolului (vol.I), Bucuresti, Editura Ştiintifică şi Enciclopedică, 1983