Multă vreme s-a considerat că şcoala poate asigura omului o pregătire profesională şi culturală pentru întreaga lui viaţă. În şcoala acelei epoci, de care ne despart câteva decenii, învăţământul  avea , cel mai adesea, un caracter enciclopedic, în sensul că ambiţiona să-i înveţe pe tineri « de toate » şi să le transmită cât mai mult din tezaurul de cunoştinţe acumulate de omenire.

          Accelerarea şi amplificarea fără precedent a procesului de cunoaştere şi a ritmului de perimare a cunoştinţelor în lumea contemporană face astăzi imposibilă asimilarea de către o singură persoană –fie ea oricât de inteligentă şi stăruitoare- a totalităţii cunoştinţelor timpului său. Nici măcar într-un domeniu anume al activităţii şcolare aceasta nu este cu putinţă. În afară de faptul   că , după unele statistici , volumul cunoştinţelor se dublează la fiecare zece ani, s-a scurtat foarte mult şi timpul necesar aplicării practice a descoperirilor ştiinţifice.

          Societatea omenească, în ansamblul ei, parcurge o perioadă de transformări revoluţionare care pretind omului contemporan o mare capacitate de adaptare continuă, pe parcursul întregii sale vieţi.

          În aceste condiţii, educaţia de tip tradiţional, bazată preponderent pe şcoală, care trebuia să rezolve toate problemele pregătirii tineretului pentru viaţă, este înlocuită, treptat, cu o nouă concepţie despre educaţie- educaţia permanentă.

          Chiar şi Comisia Europeană, începând din anul 2000, a adoptat o serie de recomandări cu privire la promovarea în interiorul fiecărui stat european a unei educaţii care să cuprindă, nu numai structural, ci şi în planul conţinuturilor educaţionale, elemente de apropiere, de coincidenţă. Primele deziderate comune prevăzute în documentele europene erau “educaţia pentru democraţie” , ”educaţia pe parcursul întregii vieţi”- educaţia permanentă,” educaţia multiculturală”.

          Conceptul de educaţie permanentă poate fi disociat de un alt conţinut noţional, cel referitor la caracterul permanent al educaţiei. Necesitatea permanenţei educaţiei în plan individual şi istoric a fost intuită de mult timp, în primul rând de clasicii pedagogiei universale. « Pentru fiecare  om , viaţa sa – notează Comenius- este o şcoala, de la leagăn până la mormânt »( J.A.Comenius, 1970, Didactica Magna, p.20). Şi tot el consideră că «  tot ce suntem, ce facem, ce gândim, vorbim, urzim, dobândim şi posedăm nu este altceva decât o anumită scară pe care ne urcăm din ce în ce mai mult, spre a ajunge cât mai sus, fără însă să putem atinge vreodată suprema treaptă » (ibidem).

          Pentru conceptul de educaţie permanentă nu există o definiţie consacrată şi, de aceea, se operează ,  mai ales, cu trăsături caracteristice. R. H. Dave definea educaţia permanentă ca fiind procesul de « perfecţionare a dezvoltării personale, sociale şi profesionale pe durata întregii vieţi a indivizilor » (R.H.Dave,coord., 1991, Fundamentele educaţiei permanente, p.71) care să le permită acestora integrarea în mediul socio-economic şi cultural.

          Conceptul  de  educaţie  permanentă  are o serie de caracteristici :

-        caracter continuu ;

« Continuitatea în timp a educaţiei nu trebuie văzută ca o povară, ci izvorând din dreptul individului la educaţie, ca o modalitate de adaptare la cerinţele tot mai complexe ale mediului. Dreptul la educaţie devine dreptul individului la educaţia permanentă » (M.Stanciu, 2003, Introducere în pedagogie, p.30).

-caracter global ;

«Globalitatea persoanei, pe de o parte, şi caracterul de globalitate a fenomenelor, pe de altă parte, explică această caracteristică. Rolurile pe care le îndeplineşte individul coexistă în orice moment » (idem, p.31).

-caracter integral.

          Educaţia permanentă « trebuie să integreze în plan orizontal diferite structuri psihice ale individului (de natură intelectuală, motivaţională, atitudinală etc.), precum şi sursele experienţei nonformale şi informale care influenţează formarea individului » (ibidem).

          Se consideră că acest concept de educaţie permanentă este specific pedagogiei contemporane şi că acoperă un principiu teoretic şi acţional care încearcă să regularizeze o anumită realitate specifică secolului nostru. Factorii care reclamă şi justifică înscrierea învăţământului în perspectiva educaţiei permanente sunt : procesul de accelerare a schimbărilor, explozia demografică, evoluţia fără precedent  a  ştiinţelor şi tehnologiei, sporirea timpului liber, criza modelelor relaţionale de viaţă (Lengrad, 1973), multiplicarea profesiunilor, creşterea gradului de democratizare a vieţii sociale  (Văideanu, 1988).

Astăzi educaţia trebuie concepută ca un continuum existenţial, a cărui durată se confundă cu însăşi durata vieţii şi care nu trebuie limitată în timp (vârstă şcolară) şi închisă în spaţiu (clădiri şcolare).

          Noile descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii au dus la o « explozie » a cunoaşterii şi la o mare  perisabilitate a cunoştinţelor. Aşadar, volumul de cunoştinţe căpătat  de  individ la şcoală nu-i poate sluji eficient toată viaţa. La scurt timp după terminarea şcolii, adeseori, el este determinat prin obligaţiile profesionale, sociale, culturale să-şi înnoiască bagajul de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi în pas cu noile date ale ştiinţei şi tehnicii.

          Creşterea timpului liber poate pune noi probleme pe plan social. El poate fi o sursă de progres şi bunăstare pentru individ şi societate, dar şi o cauză de degradare şi regres social. Educaţia permanentă poate garanta o utilizare eficientă a timpului liber.

          Şcoala este o etapă iniţială a educaţiei permanente, care trebuie să pregătească elevii în acest scop şi, ca urmare, din această perspectivă vor trebui regândite obiectivele educaţionale, conţinutul şi metodele de predare-învăţare-evaluare. În acest scop, se va pune accent pe folosirea pe scară largă a metodelor activ-participative, pe tehnicile de învăţare eficientă, pe folosirea unui stil didactic integrat, pe creşterea efortului de învăţare al elevilor şi pe formarea capacităţii de autoevaluare. Ca urmare, în şcoală va trebui să se transmită elevilor bazele şi metodele autoformării, pregătindu-i pentru educaţia permanentă.

   Profesor : Cosma Mihaela