În volumul de poezii Pelerin în Ţara zborului, apărut la Editura Betta, Bucureşti, 2017, Marian Dumitru, veşnic rătăcitor prin absurdul existenţei, se revelă la nivel înalt, cultivând o poezie energică, frustă, vizionară. Cu un vers bine şlefuit, pătrunde în miezul marilor semnificaţii,

 oferind profunzime gândurilor cristalizate în admirabile aforisme. În sala în care pereţii sunt străjuiţi de luminile jucăuşe ale poeţilor şi prozatorilor vremii, la Casa Corpului Didactic din Bucureşti, întro zi aurită de toamnă, 28 septembrie 2017, orele paisprezece, la cenaclul literar Destine, am primit din partea autorului, înfăşat întro blândă lumină azurie, volumul cu autograf. Titlul m-a ajutat să înţeleg repede că poetul îngândurat de găsirea cuvântului, a adunat în piaţa mare a literelor toate lumile posibile şi imposibile, aici, în această carte, am simţit furtuna cuvântului în poem, aici am simţit deschiderea întârziată a vieţii, am văzut cu ochii mei zorii nebuniei Poetului, aici am înţeles că furtuna din mirare îţi dă dreptul la măreţie.

Nimic mai firesc, în gama uimirii, în constelaţia cuvintelor poetul se simte în largul său, limba se dezleagă, fraza curge iar cuvintele vin cu uşurinţă din preaplinul însuşi al simţirii sale. Multă îndoială şi o mare doză de nelinişti, nelinişti care vin în cascadă şi dau versului amplitudine şi vigoare. Marian Dumitru se relevă din plin, la nivel înalt, cu un respect neclintit faţă de adevăr. Exigenţa poetică, modernitatea, viziunea şi stilul, toate strunite de debordanta-I imaginaţie sunt aripile poeziei care se constituie ca un sens al vieţii: „soartă, cer favoarea/să mă calci în picioare,/împreună cu cirezile migratoare/ale cuvintelor nebune după tine./ Furia mărilor de lacrimi/să mă lovească şi ea şi să mă înnece/ca pe un primitiv/ce a atins cu bagheta inimii/coama de aur a spaimei dominând/cu o şoaptă de frunză.

Poetul „Chiar din amvonul îndoielii” reuşeşte să îmblânzească în „ocnele plăcerii de a visa” păcatul nesupus. Episoade grele, dureri sfâşietoare în Curriculum vitae, selectiv: „eu chiuiam la scăldat, neştiind /nimic despre negura colorată de lângă mine”, când „cu sălbăticie unul de pe alt continent /înmuindu-I oasele şi voinţa/pentru a ni se fura pământul şi vitele” ...”mi-a zdrobit zeul, invincibilul tată, capul de afiş al copilăriei mele...Ceahlăul zăcea paralizat în patul pe care l-a urât”. „Fără tată, acasă, zeul gemând la spital” poetul găseşte alinare „ca o mângâiere pe creştet” în aerul în care vibra înalt, întrebarea „Unde era Dumnezeu, atunci?

Din laboratorul creaţiei sale poetul lasă să se vadă cum se naşte sonetul „care este când ireal, când ţandăra-ntâmplării: eram în mijlocul versului fără sfârşit, căutam o rimă şchioapă să-i pun tobă”, când „de sub viţa nobilă a unui cuvânt, plin de litere în pârg, a sărit iepurele: avea paisprezece vieţi şi urechile puse titlu”, Minune.

În Sonetul şi puterea lui, în dialogul cu propria-i lucrare, poetul mărturiseşte: „şi după ce din astre ar fi muls/să pună-n vers orbite-n loc de rimă, l-am învăţat beţia de cocor/când eram tânăr, băutor de stele/fierte-n cazanu-nchipuirii mele”, lăsând discret şi foarte subtil să se vadă, în constelaţia sufletului său, marea-i sensibilitate: „dar n-am lăsat poemului un zbor să cadă-n hău,/precum un meteor, /ci l-am pitit iubitei sub mărgele”.

Asistăm în Balada lopătarului la fenomene şocante: văzduhul se şi rupse ca un cearceaf sfâşiat/un tunet de tun, un fulger de fosfor topi/pălăria lunii aprilie/iar norii aprinşi de chibritul Sfântului Ilie,/vărsară, fantastic, ninsoarea-sa trap:/crăpau cupele de gutui,/urlau florile de cireş şi mai toate femeile cărora, frica le intrase în sân, ca şarpele de casă,/iar păsările curţii zburau infernal şi, pentru a duce la extremis tensiunea creată, poetul cu un fin simţ al umorului, şopteşte: aprilie abia se mai ţinea de sârma de rufe, apoi, cu un ritm domolit, încheie „lopătarul împături iarna sub braţ şi porni spre altă poveste”.

Aflat faţă în faţă cu Moartea, pe o anume felie a vieţii, la o partidă de şah, mijlocită de vărul său Bulă, poetul pune inima „pe cuvânt şi îl mut/pe versul liber, colţ cu mânerul negru al coasei”, Moartea trozneşte din toate încheieturile, întinde imprudentă coasa”...Moartea ia cuvântul,/ şi e mat.

În Setea maestrului, Don Cezar „poreclit detectivul C.I. „umblă cu un topor în traistă”...”umblă cu fereală după lupii alfa din pădurile cu ochii flămânzi ai literelor”. De ce alfa? Poetul, cu o intuiţie debordantă, ne poate răspunde asemenea unui specialist în fenomene paranormale, care este racordat straşnic la sursele cunoaşterii extrasenzoriale ale fiinţei umane: creierul oricărei fiinţe, emite, nu în plină zi, nu în miezul nopţii ci, doar spre dimineaţă, la crăpatul de ziuă, unde alfa care au aceeaşi lungime de undă cu transportorul ce duce la memoria colectivă care îi răspunde: „Ce fac dacă dau de Dracu? Căci toporul acesta nu e topor,/e poezie, poezie a disperării”.

Poetul se tratează de melancolia cotidiană prin ironia muşcătoare a versului: banalul ţipă ca pescăruşul,/el sfâşie nebunia poetului / şi se găteşte cu ea”„pentru că eu nu sunt banal,/sunt foarte banal, sunt crăpatul de ziuă,  în Sfânta ezitare.

În lupta cu timpul, în poemul Dilema, poetul aflat „pe marginea unui urlet de Salvare” spune: .../Criza de timp e mare”...Cuvintele îşi ascund bulgărele de soare/în prăpastia dintre clipe...aş putea să pictez bătaia inimii/soră geamănă cu prăpastia dintre clipe, pentru că „răsturnarea timpului spre izvoarele sale”...e un lux să te arunci în focul sacru/ pentru visele temerare,ar fi un masacru. Avantajul în această luptă este„pânza corabiei pe catargul definit sonet. Când corabia începe să ia apă, dau peste bord balastul: sacii cu ură, pierderea de timp, dorinţele deşarte de mărire şi altele. Nu păstrez nici laşele gemete ale suferinţei, chem cerul în ajutor, e gratis”.

Antiteza este prezentă în text sporind mult tensiunea cuvintelor:” acestui dicteu, am să-i fac portretul, în miniatură, dar n-am carton până la stele, iar pânza de păianjen, nu e de găsit/decât în tomberoane”

„Soarta războiului cu versificaţia/ pârjolitoare de frumos/o decid cuvintele/încă din zorii nebuniei /poetului/când el se crapă de ziuă”, cuvinte care îi oferă poetului în Clipa de beatitudine un moment regal „Găsirea cuvântului /căutat, fără să ştii, unde,/este un moment regal pentru poet: clipa nu are dimensiuni pământene, dar nu durează mai mult/ca viaţa taurului în arenă,/nici cât stă cioara în par/şi vinul în pahar”.

Umorul, acest boem fără servici„aşa, plin de conotaţii delicate, căutate/şi, în taină, degustate, cu zâmbire, ne facem bine, întinerim”. „După ce, Bulă mi-a trecut prin cap:/toate ţigările mele/au murit de râs” .

 Multe poeme sunt caracterizate prin îndrăzneala interogaţiei, prin profunzimea gândurilor cristalizate în adevărate aforisme: „drumul bătătorit/e cel mai bun, dacă nu te tâlhăreşte; pe acolo au trecut „poate paşii brontozaurului/ sau ai viţelului de aur/ ori clipele unui veac de singurătate/...dar şi galaxia de nebunie /gonind să nască viu poetul/mirare a ploii de stele”, Galaxia de nebunie.

În poemul Orizont geografic, în gama uimirii, cu un fin dozaj, poetul ajunge la apogeu, mereu în „goanna maratonistă” pentru a stabili „continentele cuvântului,/mările furtunoase de sub scoarţa lui geografică”. Poetul ros de regrete spune „am ajuns la cuvânt târziu/o veşnicie mai târziu/cu toate încălţările rupte pe cer”, apoi ascultă de tăcere:” tăcerea,/această fosilă a iubirii/plină de continentele osificate ale cuvântului/această tăcere, nemăsurată, necartografiată/neînregistrată” şi uluit se cutremură:” ce cataclisme uriaşe au zguduit /scoarţa cuvântului, încât este atât de fierbinte, acum,/şi neliniştit chiar şi în dicţionare? Se scurge printre cuvinte, prin „ţesătura secretă ca gena”ca un firicel de apă, dătător de viaţă, pitorescul folcloric. „Hai, taie lemne pe mine!...poate am fost şi rău dar nu ca tine şarpe de dudău”. De aici, din aceste constelaţii cu nemărginiri, poetul trimite gânduri-poeme, gânduri-realităţii dar pentru a afla rostul acestor gânduri le înveşmântă cu sonurile sensurilor ascunse.

Poetul ştie să-şi exalte imaginaţia la maximum de parcă ar vrea să spună: iubesc culoarele, curbele, limitele, zidurile de care, pentru o clipă, mă las îmbrăţişat, în care mă scufund. Chiar dacă pentru o clipă zidul mă pietrifică, oprindu-mi calea, nu vreau să pier „pedepsit că am cântat, neîngăduit, în corul spaimelor din suflet” este deajuns să-mi doresc să-l străpung, şi să trec prin el, ca „atunci când Cel fără de moarte, vine cu două ceruri în pahare şi ciocnim fără frică cele două ceruri foarte tari”. Privirea eului lyric străpunge zidul şi ia în stăpânire “comorile de lumină”. Sub forţa ochiului interior se creează extincţiunea, „Ei, aşa euforie, mai rar! Şi învioraţi, spargem paharele de zidul dintre noi”.

Asemenea lui Epimerides, care, cu destule veacuri în barbă, „săvârşindu-se de viaţă, în anii târzii, a fost găsit, după somnul din peştera lui Zeus, cu pielea împestriţată de litere” şi poetul după ce se scaldă „în culoarea cuvântului lăsat cu pensula rătăcitoare printre capcanele Luminii şi-n râuri de stele” lasă viaţa din trup să fugă. „Numai dacă se va rătăci de veşnicie, găsi-va cuibul  făgăduit la pomul vieţii”.

Legământul poetului cu Constelaţia cuvintelor, legământul poetului cu sine însuşi este, poate, modul lui de a se rosti: „nu poţi să ocoleşti lacrima, nu poţi să o eviţi, e lucrare divină”.

Iată, dragă cititorule, o întâlnire deplină, o comunicare exemplară între poet şi cuvinte, între poem şi inimă, între clipa prezentă şi Univers. E clipa ta norocoasă, urmează-l pe poet, poetul care, îngenunchiat în vraja unui gând, chiar dacă „nu a atins extazul din psaltire”, mărturiseşte: „chiar focul soarelui de-I cât un taur, eu, mâna-n foc mi-o ard, am jurământ”.