Măi vericilor, dacă pricepeţi cât de cât cum merg treburile în ţara asta, sunteţi de acord cu mandea că nimic nu-i nou sub soare de câteva sute de ani. Că şi atunci domnitorii erau mătrăşiţi de la putere după cum aveau chef boierii grupaţi în partide. Diferenţa e nesemnificativă şi ţine doar de titulatură: atunci se numeau partide boiereşti, acum partide politice. Deci tot boierii avuţi fac cărţile. În Valahia dinainte şi după domnul Neagoe Basarab, cei mai tari pe felie erau Craioveştii care nici nu mai ţineau socoteala conducătorilor de ţară cărora le făcuseră felul. E firesc, aşadar, ca după decesul lui Neagoe, regenţa o ţineau Elena-Despina, mămica muciosului Theodosie şi Preda Craiovescu, banul Craiovei. Lucrul nu le-a fost pe plac buzoienilor, care nu-i înghiţeau pe olteni nici în poze că prea erau plini de fiţe. Nemulţumirii lor s-a adăugat cea a pribegilor din Moldova cu care au pus la cale să-l înlocuiască pe Theodosie şi dinastia consumatorilor de praz şi bancuri cu unul Călugărul Dragomir, căruia i-au creat un nou look, numindu-l Vlad. Buzoienii înving la Târgovişte, Preda moare ca prostu’ în luptă dar intervin turcii care răstoarnă calculele bătăliei. Dragomir este, fireşte, executat, iar buzoienii sunt jefuiţi ca-n Simileasca de otomani. Mehmet pofteşte să rămână conducătorul ţării, pretextând că-i rudă cu Basarabii. Cică la viaţa lui răsturnase fete de munteni prin iatac din care pricină devenise os de valah prin soţie. Pe figurantul de Theodosie, ce nu apucase să citească nici prefaţa la cartea scrisă de tac’su, l-a trimis plocon la Stambul să aibă sultanul de cine se râde. Mehmet îşi pune oamenii lui în funcţii şi-şi freacă palmele de bucurie că va transforma în paşalâc Valahia.

Nu te speria, iubite cetitorule, că n-a fost pe voia câinelui de turcalet fiindcă noi, românii, am fost ocrotiţi întotdeauna de o stea norocoasă. Când eram băgaţi în rahat pân’ la gât, ne-a dat Dumnezeu câte-un domnitor cu grupa sanguină AB4 care a pus mâna pe sabie şi ne-a scos la suprafaţă. Aşa se face că în ianuarie 1522 se ridică cu voia valahilor, care-i suportau pe turci tot atât cât îi suportă şi astăzi, un pretendent nou, Radu, de loc din Afumaţi. Cu voia tuturor boierilor. Că şi ei erau îndrăgostiţi de turci ca dracu’ de tămâie. După mai multe lupte încheiate neconvenabil, Radu se retrage în Transilvania de unde revine în iunie şi-i surclaseaă pe otomani. Prima măsură pusă în practică a fost una de bun simţ: Radu a trimis oamenii să le taie capetele slujbaşilor otomani şi, conform algoritmului, a pus valahi în loc. În august, Radu este alungat în Transilvania de Mehmet şi de boierii Craioveşti care-l aduceau pe tron pe Bădica, vărul lor. În octombrie, Afumatul revine pentru un mandat constituţional de patru luni că Mehmet îl trimite iarăşi la plimbare pentru vreo patruzeci de zile. Vodă se intoarce pe tron ca sa aibă de unde pleca întrucât Craioveştii şi turcii îl impun pe Vladislav al III-lea, nepotul lui Vladislav al II-lea, cel ucis la Târgşor de Iancu de Hunedoara dacă mai ţineţi minte că vă ştiu slabi de memorie. Dar Vladislav al III-lea nu face mulţi purici pe tron că-i supără pe Craioveşti. Aceştia îl impun în septembrie 1523 pe Bădica, ruda lor, care este ucis frumos în ianuarie 1524. În ziua de 19, Bădica iese să-i întâmpine pe cei 300 de turci care veniseră să-i aducă steagul confirmării domniei. A fost ultima ieşire la aer a lui Bădica, al cărui cap a fost trimis la Stambul. În original şi fără trup fiindcă p-ăsta-l inmormântase la Mănăstirea Dealul, urmaşul său, Radu. Perseverentul domnitor a fost alungat de Vladislav al III-lea din iunie până în septembrie, când se întoarce, sprijinit pana si de Craioveşti. Nu vă miraţi, nu e o greşeală; oltenii după ce au încercat mai multe variante necâştigătoare, au considerat că Radu e cel mai potrivit pentru vremurile îmbârligate pe care le trăiau. În 1525 turcii îl confirmă pe Radu, dar din iunie până în august, pe tron stă Vladislav al III-lea. După care îl mai supără un ţângău din Mehedinţi pe care Pârvu Craiovescu l-a lăsat fără dinţi. Şi, după obiceiul vremii, şi fără cap. În 1526, Radu obţine o victorie importantă: devine rudă cu boierii Craioveşti după ce se căsătoreşte (a doua oară) cu Ruxandra, fiica cea mai mică a lui Neagoe Basarab. Asigurat din partea asta, Vodă are parte de alte belele. Ştefăniţă, domnul Moldovei, jefuieşte Valahia fiindcă şi el poftise să i-o pună fiicei lui Neagoe..

Ca la orice cutremur, urmează replicile şi astfel distracţia medievală a continuat în spaţiul carpato-danubiano-pontic cu şi mai mare însufleţire. Şi când te gândeşti că după trei ani de lupte grele cu tot soiul de adversari periculoşi, Radu nu putea să-şi savureze liniştit succesul din pricina unui bulan de femeie!

Însă până la urmă, Ştefăniţă dă colţu’ iar Radu crede că în sfârşit se poate bucura de faptul că ajunsese domn. Se înşeală, că Opoziţia nu doarme. Unelteşte. Drăgan postelnicul şi Neagoe din Periş, sfătuiţi de Mehmet-paşa, îl surprind pe Radu fără oaste. Acesta fuge spre Oltenia dar la Râmnicu-Vâlcea este prins de complotişti şi ucis împreună cu fiul său într-o biserică sub ochii îngroziţi de plăcere ai preotului, mare amator de filme horror. Era 2 ianuarie 1529 când s-a comis incredibila crimă, monstruoasă mai ales prin locul unde s-a desfăşurat. Uneori, noi, românii ne întrecem în zburdălnicii şi din astă pricină a păţit-o şi Radu de la Afumaţi, un domn adevărat printre rataţi..

Dintre copiii lui din cele două căsnicii, cu Voica şi Ruxandra, doar Radu Ilie a ajuns cineva. Nu ca tatăl său pe care solul regelui Ferdinand de Habsburg, îl aprecia ca fiind uimitor, dar a băut şi el din cupa cu gust îndoielnIc a puterii vremelnice.

Cât despre acest Radu de la Afumaţi (1523-1529) valahul ştie prea puţine din cauza amatorismului  istoricilor de budoar care s-au aplecat cu sârg mai mult asupra legendelor de ocazie, decât asupra faptelor esenţiale ale acestui remarcabil personaj. Că dacă Radu Afumatul (să mă ierte nenea Nicu Văcăroiu, că-i amintesc de starea lui naturală)nu poftea domnia la 1522, era jale mare,  azi eram turci cu ilic şi şalvari şi ne băteam între noi pentru moldovencele de peste Milcov  care ar fi năvălit călare cu gândul rostit prin semne să facem dracului odată unirea aia mare, dorită de toată lumea.Unirea dintre yng şi yang.

 

PROMOUŞĂN: Păcat de acest mare viteaz că a dat colţu’ când îi era lumea mai dragă. Şi când te gândeşti că participase activ la douăzeci de bătălii grele şi nimeni nu reuşise să-l răpună. Dar asta-i viaţa domnitorilor în Valahia, n-avem cu cine ne certa, vărsăm o lacrimă de crocodil şi mergem mai departe. În episodul viitor o să aflaţi istoria neromanţată a unor conducători de ţară care în vremuri normale, n-ar fi fost angajaţi nici ca vânzători la tarabă.