Despre floarea re­cunoş­tin­ţei ştiam că este rară, din ce în ce mai greu de găsit şi de simţit, aproape de neatins. Este floarea de colţ, spunea părintele la predică. Oare câţi dintre noi pot atinge această floare? Pură, sensibilă, sus pe creste de munţi, vegheată de cer în comuniune cu Universul…

 Întinde mâna şi atinge-o, stă în puterea ta să faci asta!... gândeam coborând treptele bisericii şi reflectând la tema liturgică a zilei geroase de început de calendar. Am trecut rapid în registru pentru câte lucruri minunate din existenţa mea îi sunt recunoscătoare Creatorului Divin. Îi datorez întreaga mea existenţă! Și totul e atât de simplu de fapt, se rezumă la un MULŢUMESC banal pe care mulţi dintre noi uită să-l rostească. 

   Am avut ocazia să trăiesc în ultimii trei ani într-o ţară din Europa în care banalul „mulţumesc“ este folosit mai des decât „bună ziua“, unde oamenii îţi zâmbeau candid pe stradă fără să ştie cine eşti ori de unde vii, fără să te fi văzut vreodată, fără să aştepte neapărat un serviciu în schimbul zâmbetului lor. La început, eram uşor stingherită de acest zâmbet cu care nu eram obişnuită… apoi, ce să zic, nici „limba lui Voltaire“ nu o stăpâneam prea bine... dar, într-un timp scurt, acest zâmbet mi-a devenit ca o hrană. O altfel de hrană, una spirituală!

   Aveam ori nu aveam treabă, dimineaţa ieşeam din casă să culeg zâmbetele oamenilor şi să le răspund, să privesc cerul cu recunoştinţă, să admir florile care nu lipseau din grădini ori de pe pervazurile ferestrelor în niciun anotimp. Oameni calzi, oameni cărora simţi că le pasă de tine fără să te fi văzut vreo­dată. Te priveau în ochi, îţi zâmbeau şi rosteau un simplu „Bonjour, madame!“. Îţi mulţumeau pentru orice lucru mărunt, spunându-ţi că eşti foarte drăguţ pentru că  l-ai ajutat, ori că i-ai oferit locul în autobuz, ori că l-ai lăsat să treacă în faţa ta la casa de marcat pentru că l-ai văzut mai în vârstă. 

   E modul lor format prin educaţie de a-şi manifesta recunoştinţa. Ciudat?!? E lucrul care îmi lipseşte cel mai mult şi după care tânjesc aici, la mine acasă, în România! Du­pă zâmbet, după simplitate şi onestitate, după ge­ntileţe, după recunoştinţa exprimată atât de simplu, dar din inimă! Acolo mergeam, după-amie­zile, cu bicicletele peste câmpurile străbătute de piste speciale, întâlneam oameni necunoscuţi care se plimbau ori făceau jogging şi ne salutau de parcă ne ştiam de-o viaţă! Cât de frumos!

    Mi-a trecut visarea brusc şi am simţit un gust amar când mi-am revăzut un fost şef, după mai bine de 20 ani, într-un supermarket de aici din oraş. Mi-a tresărit inima de bucurie că îl revăd, că este sănătos! M-am uitat zâmbind către el şi i-am surprins privirea. Era însoţit. Nici eu nu eram singură. Nu cred că biata soţie l-ar fi împiedicat să mă salute... dar nu a făcut-o. Şi-a îndesat mai bine căciula de blană neagră din păr de nutrie pe cap, apoi şi-a mutat privirea. Făcusem un pas către el, ne despărţeau doi-trei metri, însă distanţele capătă proporţii inimagina­bile atunci când oamenii uită să fie oameni! 

    Aerul din incinta maga­zinului parcă devenise dintr-o dată greu de respirat, aglo­me­raţie, nebunie de sfârşit de săptămână... Amintirile din trecut veneau ca un tăvălug către mine, iar acel om făcea parte integrantă din ele. Eram atât de tânără, puţin trecută de douăzeci de ani, sensibilă şi neobişnuită cu viaţa într-o cazarmă. Am greşit... Îmi amintesc şi acum de ce toate sunt atât de vii în memoria mea de parcă s-au petrecut ieri. 

   El avea funcţie importantă şi era obişnuit să aibă în subordine bărbaţi. Femeile au apărut ulterior în schemă, spre disperarea lor. Nu aveau dactilografă încadrată dar, pentru că mă descurcam destul de bine la maşina de scris, m-au rugat să îi ajut la redactarea unui document... Nu era pentru prima dată când făceam acest lucru. Atunci însă, am comis-o „grav“… Am greşit o literă din abrevierea instituţiei, în antet. A răcnit la mine din toţi plămânii… am înmărmurit! Mi-au dat lacrimile şi am ieşit afară… La fel am făcut şi acum, după aproape trei de­cenii. Am privit prin geamul înalt din nou către el. I-am văzut privirea de gheaţă şi mi-a fost milă de sărăcia acelui om bogat, aproape mi-au dat lacrimile. 

   Privesc cerul gândind că îi mulţumesc, nu pot fi supărată nici pe gestul lui de atunci şi nici pe cel de astăzi. Urletul lui nesăbuit m-a făcut să înţeleg duritatea sistemului în care tocmai intrasem. M-a călit şi am înţeles fără prea multe amănunte cum stau lucrurile într-o lume care până atunci fusese numai a lor, a bărbaţilor.

   Mulţumesc, Doamne, pentru tot, mulţumesc oameni buni, şi să ştiţi că vă iubesc necondiţionat şi pentru totdeauna!

Angela PETRE

(Sursa: opiniabuzau.ro)