Construcţia personajului în romanul lui Rebreanu

Prof. Mirela Bîsceanu

Construcţia personajului în textul literar presupune un proces  complex de elaborare, ceea ce necesită din partea receptorului, cititorul - elev, cunoaşterea şi  înţelegerea  unor tehnici de construcţie. Tehnicile folosite de autori sunt adaptate tipului de scriitură, curentului literar şi viziunii artistice.

 În cazul lui Liviu Rebreanu,  căruia îi este recunoscută vocaţia de constructor,arhitect al romanului, construcţia personajului presupune procesul de elaborare, tehnicile folosite şi implică structura, sensurile, logica destinelor, sugestia personajelor, dar şi viziunea autorului asupra destinului şi a socialului.

Pornind de la premisa că în romanul realist tradiţional personajul e un tip, o unitate relativ stabilă, indiferent de acţiunea în care este prins, care-l infirmă, fără a-l modifica fundamental, iar autorul realist este omniscient şi omnipotent, e o instanţă autoritară, necontestată, supraindividuală, obiectivă care-şi ia în stăpânire personajele, se străduieşte să nu se dezvăluie în creaţie, se pot identifica în romanele lui L. Rebreanu, Ion, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala mai multe tehnici de construcţie a personajului specifice.

Astfel construcţia personajului stă sub semnul imparţialităţii şi depinde de viziunea autorului  asupra lumii ficţiunii; personajele sunt tipuri, nu individualităţi, sunt caracterizate de o anume semnificaţie, sunt imagini ale destinului; eroii sunt predestinaţi, evoluţia lor este privită dintr-o perspectivă finalistă, sunt urmăriţi de neşansă, ceea ce dă aura tragicului.

          Pentru a înţelege construcţia personajului  în romanele lui Rebreanu trebuie să pornim de la particularităţile scrisului rebrenian. Nicolae Balotă consideră tragicul o caracteristică a realismului în Ion, Răscoala şi Pădurea spânzuraţilor, romane cu un puternic sentiment al predestinării, în care o desfăşurare implacabilă a evenimentelor sociale face din personajele centrale şi nu numai din acestea victime ale unei sumbre fatalităţi. Adevărul vieţii este înfăţişat până la cruzimea şi duritatea imaginii (sinuciderea Anei, uciderea lui Ion, execuţia cehului şi românului, uciderea lui Miron Iuga). Aceste detalii naturaliste ţin de vocaţia tragică a realismului rebrenian

O altă reuşită a formulei întâlnite la Rebreanu o constituie reprezentativitatea unor tipuri sociale. Se pot da drept exemplu de rezolvare a tipicităţii: Ion – ţăranul obsedat de pământ, Apostol – dilema transilvăneană a generaţiei autorului oscilând între datoria civică şi conştiinţa naţională , Titu – destinul unui intelectual ardelean rupt de viaţa şi problemele sale şi falsificat de viaţa urbană. Construirea eroului tipic este suprema raţiune a operei lui, deşi George Călinescu îi imputa scriitorului tocmai incapacitatea de a crea individualităţi viabile, mai ales în cazul romanului Răscoala.

Indiferent de perspectiva realistă, naturalistă, expresionistă, neorealistă  etc., din care pun problema construcţiei, preocuparea scriitorilor este de a realiza sensul, reţeaua de semnificaţii  ale  operei.

Creaţia unui mare romancier are constantele ei, un destin interior. În cazul lui Rebreanu, cum ar fi în Ion, Răscoala dar şi în Pădurea spânzuraţilor, construcţia este consubstanţială unei viziuni a destinului şi a socialului. Maniera lui Rebreanu de a-şi construi personajele este impusă de cerinţele romanului realist, obiectiv, social şi psihologic-modern, dar şi de sensul prestabilit, cerut de structura logică şi convergentă a romanelor. În romanul realist tradiţional doric se zugrăveşte o lume omogenă şi raţională în care morala tuturor învinge morala unuia singur, în care personajul e un caracter, o unitate relativ stabilă indiferent de acţiunea în care este prins,   care-l infirmă sau confirmă, fără a-l modifica fundamental.

Construcţia personajului este impusă de maniera imparţială a scriitorului realist omniscient; personajele există, se prezintă singure, au o prezenţă directă, eroii de prim-plan sunt introduşi de la început. În funcţie de structura logică, de sensul prestabilit, personajele nu sunt atât individualităţi, cât tipuri – Ion, tipul ţăranului împătimit de pământ.

În romanul realist, istoria, morala, ereditatea reprezintă cauzalitatea ce explică natura şi faptele personajelor şi le transformă viaţa în destin; eroii sunt predestinaţi, semnele predestinării sunt pretutindeni; personajul nu e liber, e manipulat, împlinirea destinului îi impune evoluţia, e o victimă a fatalităţii.

Privit din unghiul naturalismului, eroul este marcat de la început de o ereditate nefastă, este trăit de propriul destin, este o victimă, este urmărit de neşansă, eşuează, ceea ce dă aura tragicului. Obiectivitatea notaţiei, pe care Nicolae Manolescu o numea «imparţialitate», îi impune scriitorului să-şi urmărească/construiască personajele dintr-o perspectivă finalistă, care le umple de semnificaţie. De aceea gesturile, cuvintele personajelor converg spre reţeaua de semnificaţii ale epicului.

Urmărind maniera scriitorului Liviu Rebreanu de a construi personajele în romanele Ion, Pădurea spânzuraţilor şi Răscoala, putem identifica  următoarele modalităţi:

În romanulIon: personajele sunt înfăţişate dintr-odată, tehnica este a învăluirii, a prinderii într-o singură privire. Personajele sale «există», au un minim de prezenţă directă chiar de la început; prima imagine a eroilor se încheagă din gesturi, vorbe, expresia chipului, prinsă dintr-o singură privire; personajele sunt introduse de la început cu o minimă biografie, menită să confirme evoluţia ulterioară a acestora.; îşi construieşte personajele după cum îi cere intriga, prin înlănţuirea faptelor, prin acumulările, complicaţiile şi paradoxurile caracterelor; îşi închide eroii în situaţii fără ieşire, apar stările de criză, „zvârcolirile”, devenite laitmotiv al condiţiei dramatice a omului; foloseşte tehnica amânării care prin „întârzieri”, opriri în loc de „mişcări” creează premisele dramei, dă adâncime personajelor şi uneori duce la o aprofundare a timpului trăit, la o maturizare sufletească; personajul central este conceput ca victimă a fatalităţii biologice; personajele sunt construite cu mijloace puţine, numai din experienţe ale omenescului comun  peste care bate un suflu de fatalitate; în crearea personajelor sale respectă realul, ceea ce e dat şi când le prezintă imită felul impasibil, neutru al datului; natura pătimaşă, obsesia lui «a avea» coordonează mişcările multora dintre personaje, acţiunile fiind explicate şi prin notaţia organică, la personajele din planul al doilea urmăreşte cenuşiul şi absurdul cotidian.

În romanul Pădurea spânzuraţilor: îşi prezintă personajele încă din prima scenă, ele sunt supuse presiunii «privirii»; îşi urmăreşte eroul, Apostol Bologa, în cele trei stadii: cetăţean, român, om, respectând simetria construcţiei; îşi construieşte personajul după cum îi cere intriga, urmărind evoluţia conflictului, drumul personajului urmând treptele unei eliberări de existenţa inautentică anterioară crizei morale; personajul este construit după scenariul unui destin dramatic, oamenii, întâmplările, iluminările lăuntrice respectând parcă o regie a fatalităţii sau a predestinării; personajul este construit printr-o analiză a obsesiei, comportamentul său corespunde unei psihologii a fixaţiei; urmăreşte «trezirea» eroului prin orchestrarea obsesiilor, revelaţiilor şi simbolurilor; îşi defineşte personajul prin raportare la ceilalţi ofiţeri, mai ales Klapka; foloseşte mijloace analitice pentru conturarea lumii interioare a eroului cum ar fi: notarea senzaţiilor, notaţia organică, introspecţia, monologul, contrapunctul psihologic, limbajul eliptic, marcat de pauze, repetiţii.

În romanul Răscoala: firul epic urmăreşte cristalizarea psihologiei mulţimii, ca personaj colectiv, principal al romanului; construieşte false intrigi care duc treptat spre adevărata problematică a romanului, prilej de a contura portrete de stăpâni şi portretul de grup al satului; schiţează figuri de ţărani, fără individualitate, care se retopesc în imaginea de ansamblu a masei de ţărani; urmăreşte „mişcarea glasurilor”, în cele două părţi, care fixează momentele de conştiinţă colectivă şi creşterea treptată a tensiunii; foloseşte tehnica amânării ce face să se simtă tensiunea – limită a satului dinaintea răscoalei; urmăreşte acţiunea sinergetică a mulţimii; foloseşte tehnica «cinematografică» a succesiunii imaginilor auditive şi vizuale pentru a surprinde mişcarea, violenţa, acţiunile mulţimii; în conturarea personajelor din prima parte, foloseşte o tehnică rudimentară; conturează eroii în linii exterioare, schiţează inşi tipici, reprezentativi din punct de vedere social; figurile de politicieni, boieri, arendaşi sunt creaţi pentru a fixa atmosfera epocii şi mai ales pentru a crea contrastul dintre boieri şi ţărani.

Prof. Mirela Bîsceanu