Deşi m-am stabilit de aproape doi ani în Zagreb, Croaţia, şi m-am adaptat destul de bine, fiindcă am copiii şi nepoţii alături, nu pot să nu mă gândesc la ţara şi locurile unde am văzut lumina zilei şi am trăit peste trei sferturi de veac, străduindu-mă să le fac cunoscută istoria, să prezint unele personalităţi care au dat viaţă şi faimă acestor locuri.

Cu salutări prieteneşti!

Aplicarea prevederilor Regulamentului Organic (prima lege organică cvasiconstituţională a Principatelor Române promulgată de către administraţia reusească în perioada 1831-1832 şi valabilă până în 1856) a presupus şi rezolvarea unor probleme edilitar-urbanistice de o deosebită importanţă pentru locuitorii târgului Buzăului: şoseluiri, pavaje, drenarea apelor pluviale şi reziduale, strângerea  şi depozitarea gunoaielor, alimentarea cu apă şi iluminatul uliţelor.

Începând cu anul 1832, Municipalitatea a inclus în programul său şi instalarea de felinare şi aprovizionarea cu lumânări de seu, unul din documente referindu-se la înfiinţarea a şase felinare pe uliţele oraşului, se organizau anual  licitaţii pentru darea în antrepriză. În 1840 au fost instalate alte 10 felinare pe Uliţa Nouă (Independenţei) şi, totodată, s-a făcut o repartizare judicioasă a acestora pentru ca toate străzile să fie luminate. Alte 12 felinare se vor instala în anul 1843 pe uliţa ce duce de la Manolache bogasieru la Şcoala Normală (Şcoala Naţională, în activitate din 18 aprilie 1832, cu regim şi de şcoală normală, din 1838 aici fiind pregătiţi şi candidaţii de învăţători) şi mănăstirea Banu, pe uliţa Banului (azi strada Bistriţei). Încă 15 felinare au fost instalate în 1845, în 1851 alte 10, tot pe uliţa Banului, spre Poştă, iar în  1854 - 24 (în anul 1856 erau 90 de felinare). Antreprenorii aveau obligaţia să ia măsuri ca toate felinarele să lumineze în cursul nopţii, iar în zilele solemne (la sărbători sau vizitele domnitorilor) se acorda o atenţie deosebită iluminatului. Astfel, cu ocazia vizitei domnitorului Carol I din anul 1867, s-au folosit 1600 de lumânări, amplasate în pahare de sticlă legate cu sârmă, în care se va pune apă vopsită în culorile ţării şi deasupra untdelemn. 

Odată cu primele exploatări de petrol şi prelucrarea primară a acestuia, s-a trecut la folosirea gazului lampant, lumânările de seu fiind înlocuite cu lămpi de gaz. Astfel, la 30 martie 1860,  Eduard Madech, proprietarul unei fabrici de pe-trol din Ploieşti, încheia un contract cu Municipalitatea buzoiană, prin care se obliga să livreze petrol lampant necesar iluminării oraşului. Altă cantitate era obţinută de la rafinăria de la Sărata-Ogrăzile, proprietatea lui Grigore Constantinescu-Monteoru, cât şi de la cele din Buzău (proprietatea lui Costache Nicolaide, instalată în anul 1863, cu condiţia de a folosi terenul timp de 30 ani şi a plăti o arendă anuală de 3 galbeni; în 25 iunie 1867 a vândut instalaţiile lui Anastase Anastasiade) şi Simileasca. Cu timpul, numărul instalaţiilor de rafinare va creşte, petrolul lampant produs fiind livrat şi pentru iluminarea  oraşului şi portului Brăila şi a comunei Izlaz. Un raport din 24 iulie 1875, al Prefecturii judeţului Buzău, referitor la exploatarea minelor de petrol, consemna o producţie de petrol lampant de  8961 vedre şi  8 oca în 1874 şi 4504 vedre şi  7 oca în prima jumătate a anului 1875, taxat cu un leu vadra (lei noi).

În 1861, antreprenorul care asigura iluminatul oraşului era Ilie Balce, care avea şi exploatări de petrol la Monteoru, dar exploata şi rafinăria de la Sărata. Aprinderea şi stingerea lămpilor pentru iluminatul stradal (277 în 1868) se făcea de către angajaţi anume, care se numeau lampagii şi aveau obligaţia de a le umple cu gaz, a curăţa şi potrivi fitilul şi a le aprinde în fiecare seară, iar dimineaţa să le stingă. 

Autorităţile locale primesc oferte de la diferite societăţi pentru instalarea altor sisteme de iluminat. Astfel, în 1867, se primeşte oferta pentru folosirea gazului aerian, proiect nerealizat. În 1895, Societatea de iluminaţiune cu ulei mineral dens „Vittorio Croizat” din Italia, sucursala Bucureşti, se oferă să introducă iluminatul cu ulei mineral dens. Deşi au fost mulţumiţi de rezultate, cu adresa nr. 5322/1896 i se comunică antreprenorului că nu suntem decişi să adoptăm în oraşul nostru sistemul dv. de iluminat cu ulei mineral dens, la fel ca în cazul ofertei Societăţii de Iluminare Publică şi Privată  „Negrini & Maffini”din Bucureşti. 

În iunie 1897 s-a primit o altă ofertă din partea Societăţii „Acetylen” din Bucureşti care propune folosirea gazului aerian. Demonstraţia practică s-a efectuat în grădina Bisericii „Sf. Îngeri”, raportul Serviciului Tehnic al Primăriei consemnând că noile lămpi dau o lumină, vie, clară, similară cu lumina electri¬că, astfel că un felinar are o putere de 100 lumânări (waţi) înlocuind 8-10 felinare cu lumină existente. În această situaţie s-a trimis ofertantului un plan al oraşului pentru întocmirea documentaţiei şi devizului de execuţie. La numai 2 luni, în august 1897, s-a primit oferta Societăţii Watson & Youell care a propus, prin arhitectul oraşului, construirea unei centrale pentru producerea energiei electrice care să alimenteze 2000 lămpi incandescente şi 69 cu arc voltaic pentru 5 km. de străzi. 

O ofertă asemănătoare a fost făcută de Societatea de Electricitate pe Acţiuni, fostă W. Lahmeyr & Comp. sucursala Bucureşti, iar în septembrie 1897 a transmis ofertă Societatea Schneider & Grünenfelden, propunând folosirea ga¬zului „Dewik”. După întocmirea documentaţiei şi a devizului estimativ (19.000 lei), solicită ca prioritate iluminarea bulevardului (fost strada Gârliţei, apoi bulevardul Parcului, din 1896 bulevardul I.C.Brătianu, astăzi Nicolae Bălcescu), din faţa Teatrului „Moldavia” până la bufetul din Crâng, cu 38 lămpi cu arc voltaic (între care una în faţa Bufetului şi alta pentru insuliţa din mijlocul lacului).

 

Ca urmare însă  a faptului că în multe oraşe se trecuse la iluminatul electric, după 1900 se fac o serie de studii şi proiecte în acest sens, în primul rând avându-se în vedere Palatul Comunal. Un asemenea proiect a fost înaintat spre verificare şi avizare, Ministerului de Interne în anul 1907. Totodată, s-a emis o circulară către instituţii şi particulari, prin care li se solicita să-şi dea acceptul pentru racordarea la reţeaua de iluminat cu electricitate. Au răspuns afirmativ Gara CFR, Inspecţia IV CFR, Regimentele 8 Infanterie şi 7 Artilerie, cât şi peste 100 particulari.

Deşi administraţia comunală nu a trecut practic la executarea de lucrări pentru introducerea iluminatului electric, existau totuşi întreprinzători care dispuneau de generatoare de curent ca de exemplu Tipografia Alessandru Georgescu şi Cinematograful „Azuga”, antreprenor Iacob Balint, de la instalaţiile de aici furnizându-se în 1924,  curent electric şi pentru Palatul Comunal şi pieţele publice din centru (5 lămpi). Şcoala primară nr. 4 (astăzi Şcoala Gimnazială „Nicu Constantinescu” nr. 8) era racordată la uzina  lui Mihail Dragomirescu, ambele furnizând curent de 110 V. 

La 14 octombrie 1913 a fost legalizat şi actul constitutiv al Societăţii în comandită Uzina electrică Vasile Corda et. Compacţionari ing. Dionisie Mardan şi mecanicul electrician Vasile Corda. Uzina funcţiona în casele Stozcki, societatea, pe durata a 5 ani, având ca obiect de activitate comerţul cu electricitate.  Însă, în 1916, Vasile Corda a solicitat înscrierea firmei numai pe numele său. Uzina  proprietatea lui Iacob Balint şi-a încetat activitatea la 2/15 decembrie 1918 când oraşul a fost ocupat de trupele germano-austro-ungare. 

Intenţionându-se folosirea energiei electrice pentru iluminarea întregului oraş, se propune construirea unei uzine electrice de 1000 H.P., pe curent trifazic, iar în 1914 se duc tratative cu Societatea „Electrica” Câmpina. Aceasta solicită concesionarea iluminatului electric pentru 40 de ani, obligându-se să instaleze 770 lămpi incandescente de 25-1000 W. S-a pus condiţia ca distanţa dintre stâlpi să fie de 40-50 m. (50-70 m.- pe străzile secundare), montarea de becuri de 600 W pe mijlocul străzilor principale, de 100 W la marginea trotuarelor şi de 50-100 W pe străzile secundare. Ing. Brătescu întocmeşte proiectul de execuţie, dar reprezentantul societăţii îl consideră imposibil de realizat, înaintând în acest sens un memoriu justificativ. S-a estimat un preţ de consum de 75.000 lei anual. În aceste condiţii, Primăria a solicitat Serviciului Tehnic să analizeze oferta şi să se efectueze un studiu. 

În martie 1915, ing. Budeanu comunică refuzul societăţii de a se angaja să execute lucrările conform solicitărilor reprezentanţilor Primăriei, propunând ca soluţie construirea şi exploatarea unei uzine de către comuna urbană Buzău sau de către o societate din localitate. Declanşarea Primului Război Mondial şi ocupaţia vremelnică au împiedicat materializarea proiectului, astfel că, după 1918, se caută soluţii de rezolvare. S-a propus construirea unei uzine electrice cu o putere instalată de 1000 H.P. ce trebuia să producă curent trifazic de înaltă tensiune, distribuţia curentului urmând să se realizeze în mai multe etape, după instalarea de cabluri subterane, mai întâi pe 25 de străzi şi apoi şi pe celelalte. S-a pus şi problema ca până la realizarea proiec-tului, Palatul Comunal să fie racordat la uzina V. Corda, deoarece Iacob Balint a comunicat că, având prea mulţi abonaţi, nu mai poate furniza curent, dar s-a renunţat deoarece instalaţia interioară era dimensionată pentru 110 V, iar uzina furniza curent de 220 V.

A fost înfiinţată Societatea Comunală de Electricitate cu un capital iniţial de 10 milioane lei,  ale cărei statute au fost aprobate de către Consiliul de Miniştri la 6 august 1925, societatea fiind declarată constituită la 25 decembrie 1925. Obiectul de activitate era producerea şi distribuirea energiei electrice pentru instituţii publice şi particulari din oraşul Buzău şi înfiinţarea de tramvaie electrice. S-a considerat că propunerea ing. Budeanu de a se construi o uzină proprie  era cea mai bună soluţie, astfel că presa locală  anunţa, în mai 1926, că în curând vor începe lucrările. Licitaţia pentru darea în antrepriză a lucrărilor de construcţie a uzinei şi a instalaţiilor de iluminat, organizată la 10 iunie 1926, a fost câştigată de Societatea „Reşiţa”. În urma referatului ing. Budeanu s-a optat pentru terenul de lângă Manutanţa Garnizoanei (după demolare, pe terenul unde au fost construcţiile respective s-au ridicat clădirile Diviziei a II-a Getica), adică terenul pe care încă se află clădirea fostei Uzine electrice (la acea dată pe strada Unirii nr. 65). 

 Uzina a fost  dată în folosinţă în 1928, dar lucrările de racordare s-au exe-cutat din 1927, tot atunci fixându-se şi tarifele de consum. De asemenea, s-a întocmit şi regulamentul pentru exploatarea uzinei şi distribuirea energiei electrice. La 20 aprilie 1928, printr-o ordonanţă, s-a cerut ca uzinele par-ticulare să-şi înceteze activitatea (totuşi uzina lui Iacob Balint funcţiona şi în 1930). Al. Zăgănescu, în numele celor 70 de locuitori din cartierul înfiinţat de el, solicita montarea a cel puţin două becuri la intersecţia străzilor  Oituz şi Ovidiu cu strada D. Zăgănescu, cu racordare la instalaţia de distribuţie de pe străzile Unirii sau Vasile Lupu. Potrivit datelor statistice despre societăţile pe acţiuni, în 1931 activul şi pasivul uzinei se cifra la 68.829.025 lei.

În 1930 au fost racordate Prefectura şi Tribunalul, în 1932 Şcoala primară nr. 4, Fabrica de Produse Ceramice „Braniski & Rosazza” din comuna Simileas-ca, în 1933, cartierul Mihai Viteazul, în 1934, cartierul Regele Ferdinand (fost 23 August, actualmente N.Titulescu) şi Liceul de fete „Dr. C. Angelescu” (Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”). În 1935, din 91 km. de străzi, pe 61 km. existau instalaţii de iluminat electric. Cinci ani mai târziu, în 1940, existau asemenea instalaţii pe 70 km. de străzi, din acest an energia electrică fiind utilizată şi în activităţi industriale. 

Pentru stabilirea consumurilor, s-au montat contoare în subsolul Palatului Comunal, la transformatorul de pe bulevardul I.C.Brătianu (amplasat în faţa Şcolii Gimnaziale nr. 1 „Aviator Mircea Bădulescu”), la transformatorul de la intersecţia străzilor Pompiliu Ştefu (fostă Curcani, din 2019, Constantin Angelescu) şi col. Ion Buzoianu (fostă Nicu Constantinescu), staţiile de transformare de pe străzile Sculpturii şi Gârlaşi şi în incinta Uzinei Electrice. 

În anul 1949, instalaţiile electrice aeriene (L.E.A.) de 60 kV. Ploieşti-Urlaţi, până la Buzău, vor alimenta staţia Crâng (25 kV.) În anul 1952, ca urmare a racordării instalaţiilor la sistemul energetic regional, uzina electrică îşi înce-tează activitatea. Din 1953, staţia Crâng va funcţiona la tensiunea de 6, 25 şi 60 kV. – pe 6 kV. consumatorii casnici şi industriali din oraş, iar pe 3 linii de 25 kV. se alimentau consumatorii industriali din zona limitrofă, între care şi Schela Berca. Începând cu anul 1957, s-a trecut la electrificarea zonelor rurale, prima linie aeriană de 15 kV. pe stâlpi din beton fiind realizată pe traseul Buzău – Smeeni. În 1958 a fost dată în exploatare staţia Buzău-Nord, de 110 kV care se alimenta din LEA  Focşani – Buzău.

Din 24 ianuarie 1959 s-a făcut racordarea la sistemul energetic naţional prin realizarea primului paralel cu sistemul energetic al Moldovei, ca urmare a punerii în funcţiune a LEA de 110 kV, Buzău-Focşani. În acelaşi an a fost dată în exploatare staţia de 35/6 kV, Râmnicu Sărat, preluând astfel consumul întregului oraş. Staţia Buzău-Sud, tot de 110 kV, a fost pusă în funcţiune în 1967, iar în anul 1971, staţia de la Râmnicu Sărat ce alimenta unităţile de pe platforma industrială şi localităţile limitrofe. În anul 1970, reţeaua de iluminat măsura 227 kilometri, din care 160,11 de joasă tensiune, 88,595 kilometri de 6 kV, cu 8 posturi de transformare, şi 1528 puncte de iluminat (226 cu vapori de mercur şi 1302 incandescente, de 40-1000 W). Staţiile de 110 kV. Buzău-Est, Sătuc şi Pogoanele, au fost puse în anul 1974.

În urma Decretului nr. 379/13 octombrie 1983, privind înfiinţarea întreprinderilor de exploatare şi întreţinere a reţelelor şi instalaţiilor energetice şi de distribuţie a energiei electrice şi termice, a fost creată Întreprinderea de Reţele Electrice (IRE) Buzău.