Cavalerii în negru şi-au făcut de cap şi atunci când o naţiune întreagă se holba la televizor, avantajele primite justificând asumarea riscului public. Numai dacă ne gândim la foştii şefi ai CCA,  Marcel Lică sau V. Avram, toţi transferaţi de DNA pe la „Juventus” (echipa vărgaţilor) şi e suficient să spunem de faima acestor oameni chemaţi să împartă dreptatea în teren.

Dacă în prima Divizie se întâmplă atâtea hoţii la drumul mare, vă închipuiţi gradul de infracţionalitate în B, C, D şi (dez)onoare. Brigăzile de arbitri joacă la două capete, dar să nu credeţi că meciul nul e lăsat nemonitorizat. De pomină a rămas gestul unui arbitru, chipurile incoruptibil, care i-a înmânat observatorului federal (momente de cinste şi corectitudine şi în această breaslă) plicul primit de la oaspeţi. „Bravo tinere, este prima dată în carieră când mi se întâmplă aşa ceva. Dar dacă tot eşti aşa de cinstit, fă bine şi dă-mi şi tainul oferit de gazde, ca să n-avem taine!”. Bineînţeles, cina din preziua meciului şi câte-o „folcloristă” din anturajul echipei, strecurată în pat pentru testul Cooper intră la „gratuităţi”. Conform principiului economiei de piaţă (la fiecare după posibilităţi: trebuie să ai puterea financiară a Stelei înainte de Revoluţie şi a Rapidului după, căci Dinamo nu intră în discuţie, a avut, are şi va avea multiple posibilităţi mereu). „Târgoveţii” dădeau şpaga în natură pentru a câştiga bunăvoinţa arbitrului şi implicit punctele puse la bătaie. Nemulţumit (e o lege nescrisă a baremului), unul dintre ei chiar le-a reproşat gazdelor: „Voi sunteţi conducători? Veniţi la mine doar cu un cocoş şi o damigeană de vin? Puţină demnitate, tovarăşi, nu v-ar strica”. După un meci uşor, câştigat la pas de localnici, la cocktailul de adio, centralul îl abordează pe preşedintele clubului:

-Şi noi, şefu?

-Păi, pe morţii ăştia îi învingeam şi cu arbitrii pe invers.

-Oricum, la noi în Divizie e un obicei.

-Bine, bine. Ţine  aici de la mine 14.000 de lei şi să zici bogdaproste.

-Sărut-mâna şefu, dar ştiţi, 14.000 nu prea se împarte la trei.

-Nu-i nimic, îţi împrumut calculatorul, merge şi cu perioadă, aşa cum ne jefuiţi voi, periodic.

N-a mai fost nevoie de explicaţii suplimentare, dar în retur va avea el grijă să-i întoarcă lecţia de împărţire. O să-l “încuie” cu “cât-ul”. Tot prin diviziile inferioare, un arbitru se cazase la un hotel din centrul târgului, fatalmente numit “Central”. Pe la opt seara, după o bătaie discretă în uşă, se trezeşte cu câteva sarsanale cu mâncare şi băutură cât cuprinde (un haidamac cu cele două braţe emblematice). Încercase să-şi exprime nedumerirea, dar nu fusese lăsat să-şi termine gândurile:

-Aveţi meci greu mâine, sunteţi om şi suntem… oameni. Cum să-l abordaţi pe stomacul gol? Caşul l-am adus ieri de pe Iezeru. Păpuşa vă vine pe la zece “Piem”, iar măslinele sunt din import.

-Ştiţi…

-Ştim, ospitalitatea românească este tradiţională şi proverbială.

Peste jumătate de oră, câţiva pumni zdraveni reclamau, imperios , intrarea. Vai de mine, te pomeneşti că-i Miliţia, ca să realizeze flagrantul! Tocmai lui să i se întâmple, care până atunci n-avusese parte de asemenea plocoane în cariera sa. Viaţa e mai complicată decât ciudatele reguli ale jocului ce-l arbitra, măcar de i-ar fi  învăţătură de minte. Cu frica în sân, răsuci yala. Delegaţii înşfăcară sacoşele, bodogănind:

-Ne scuzaţi, toanta de la recepţie ne-a îndrumat la dumneavoastră. Noi îl căutam pe arbitrul de fotbal. Mata îi fluieri pe rugbişti, nu-i aşa?

-Aşa e, răsuflă “adrisantul neavenit”, totuşi fericit că n-a fost Miliţia.

Peste zece minute, alt ciocănit. „Fac naibii infarct în numele ospitalităţii”. Deschise cu teamă. „Dumnezeule, aceleaşi sacoşe butucănoase”.

-Nu te supăra vecine, sunt Piţigoi, arbitrul de fotbal. Mi-au povestit băieţii. Hai că e nostim. Vă propun să luăm masa şi să bem un pahar împreună. Ajunge pentru toată lumea, colega.

-Bine, accept acţiunea “Iezeru”, dar, te rog, să nu-mi aduci şi “Păpuşa” pe cap.

Dar aţi auzit, microbişti dumneavoastră, de un tupeu mai mare decât acela de a pretinde “drepturile” de la gazde, după ce acestea au câştigat cu 3-0 la “masa verde”, oaspeţii neprezentându-se? Întâmplatu-s-a. Şi fiindcă tot v-am ameţit cu episoade din trecutele vieţi de cavaleri pătaţi (ce azi sunt proprietari de magazine şi hoteluri prin munculiţa lor şi punguliţa altora), să încheiem tot cu o păţanie hazlie (nicio legătură cu pramatia Păţanu de la disciplina LPF).

Un arbitru conştiincios consumase în ajun chiar cât i-au dat generoasele gazde, adică o damigeană de molan  (vin de casă) şi spre stupefacţia acestora, omul fluierase “tendenţios” invers, până când un oficial de pe banca de rezerve îi atrage atenţia: “Domn’ arbitru, domn’ arbitru, vedeţi că ai mei sunt îmbrăcaţi în echipament roşu. Ca molanul pe care l-ai tras ca o pompă Kama, nenorocitule, mormăi, mai mult pentru sine, responsabilul cu activitatea de sport şi cultură. De ce sport şi cultură? Păi, dacă nu-i cultivi pe nesăţioşii ăştia de arbitri, mai pupi tu succese în sport?