Era într-o primăvară, pe când echipa de fotbal din Cochirleanca activa în Liga a 5-a. Finanţatorul echipei de atunci, actualul primar Ilie Nicolae, mă abordase cu câteva săptămâni înainte să-mi fac timp pentru a urmări şi echipa sa ce juca duminica. Găsesc prilejul într-o etapă când Cochirleanca întâlnea pe Frăţia Mărăcineni.

Arbitrii erau din Râmnicu Sărat, iar noi, cei din Buzău, am alcătuit un echipaj redutabil, format din profesorul Cristian Teodorescu (şeful delegărilor la observatori pe atunci), Benone Iamandi „Aripioară”, observator oficial la meci, Adrian Soare „Dogorel”, Mugurel Tutunea plus subsemnatul şi am decis să plecăm mai târziu, pentru că juniorii nu ne interesau.

Fostul ecuson FIFA reapare în iarbă

Surpriză, când ajungem la Cochirleanca juniorii jucau între ei fără să fie arbitraţi pentru că fluieraşii din Râmnic nu se prezentaseră la joc, dând bir cu fugiţii. Conform regulamentului, hotărâm de comun acord cu ambele echipe ca jocul să fie condus de cel care cu ceva timp în urmă arbitrase la Atena finala de Cupa Campionilor Europeni dintre Hamburg şi Juventus, fostul ecuson FIFA, Cristian Teodorescu, retras de mult timp din activitate. El ne alege pe mine şi pe Mugurel Tudose să-i fim asistenţi, dar la refuzul meu se răzgândeşte şi hotărăşte să arbitreze singur. Mugurel, pe fază, l-a taxat: „Nea Cristi, nu vrei să împarţi baremul cu nimeni, lasă că te cunoaştem noi!”. Îi facem rost de ceva echipament de prin sat, un tricou şi chiloţi coloraţi precum o sorcovă, i-am găsit şi nişte adidaşi nr 44. Cu fluierul a fost mai greu, dar am descoperit la un copil un fluier din tablă, cumpărat în urmă cu o vară din Drăgaică.

Semănătoarea intră pe teren

Începe jocul sub cele mai bune auspicii. Observatorul, Romeo Iamandi, zis Aripioară, ia loc pe o bancă lângă o asistentă medicală, ce te ducea cu gândul la Crucea de Piatră. Ce-i povestea Aripioară nu ştiu, că are vrăjeală de popă de cartier cât cuprinde, dar vedeam cu toţii cum asistenta tresărea de ziceai că atingea orgasmul. Invidioşi mai suntem şi noi! Când ne era lumea mai dragă, pe teren îşi face apariţia un tractor cu o semănătoare ataşată. Acesta venea dinspre sat, şi cum şoseaua era blocată şi pe stânga şi pe dreapta cu autoturismele cu care veniseră jucătorii la meci, tractoristul nu a avut altă soluţie şi a luat-o pe singura cale de acces spre tarlaua unde avea treabă. S-a şucărit profund „Aripioară”, care a lăsat vrăjeala cu asistenta şi a cerut poliţistului să ia măsuri pentru ca meciul să se desfăşoare în cele mai bune condiţii.

În loc de cartonaşe, bancnote

Cum improvizatul arbitru nu avea cuvenitele cartonaşe, el s-a dotat cu hârtii de 100.000 de lei – roşii la culoare – şi 500.000 de lei – galbene la culoare. I-a şi arătat un cartonaş galben unuia dintre fraţii Zahiu, de la Mărăcineni, pentru măgăriile făcute.

În repriza secundă, acelaşi jucător îi oferă prilejul lui nea Teodorescu să-i arate iar bancnota de culoarea lămâii. Jucătorul ştiindu-se cu musca pe căciulă îşi scoate tricoul şi porneşte spre marginea terenului. Cum arbitrul nu-şi notase cartonaşele acordate, îl urmăreşte pe Zahiu pentru a-i mai arăta încă o dată cartonaşul, pentru că se dezbrăcase. A fost salvat de agentul observator Aripioară, care i-a făcut semn lui nea Teo că jucătorul avea deja două cartonaşe şi că era normal să plece de pe teren.

Credeam că eşti vreun Terente!

Meciul se încheie cu victoria oaspeţilor, 2-1. Pe drumul de aproximativ 200 de metri spre locaţia ce ţinea loc de vestiare, sunt abordat de delegatul celor de la Mărăcineni: „Bre, nea Traiane, ştiu că eşti prieten cu nea Cristi Teodorescu, uite ai aici buletinul lui Zahiu şi nişte bani în el, ca să-l ierte, că avem nevoie de el în meciul următor...”. Îi spun că este adevărat că sunt prieten cu nea Teo, dar astfel de propuneri nu i-am făcut niciodată. Îl îndemn, totuşi, să încerce singur. Discută cu arbitrul şi văd cum acesta se opreşte la un arbust şi se dotează cu o nuia. Intru cu arbitrul în aşazisul vestiar unde este invitat şi jucătorul derbedeu Zahiu. Nea Teo îl abordează direct: „Tu mă cunoşti? Vezi că te pot suspenda lejer pe viaţă pentru măgăriile făcute. Mai ai o şansă, dezbracă-te!”. Ruşinat, Zahiu n-are încotro şi, ca o domnişoară, dă jos textilele de pe el, ţinând mâinile în dreptul „cocoşelului”. „Ridică mâinile sus!”, îi ordonă arbitrul când se vede domn profesor. „Băi huliganule, am crezut că ai o sculă ca a lui Terente, aia de e păstrată acum în spirt la Medicină Legală, de tot o băgai şi o scoteai pe tot terenul. Cu râma asta te dai tu cocoş? Eu sunt profesor şi nu am folosit niciodată un limbaj ca al tău, buruienos” şi în scurt îi trage două nuiele pe fund împricinatului, strigându-i la final: „Marş afară, să nu te mai văd şi ia-ţi buletinul şi banii, nu mă încerca cu mărunţişuri că nu ţine!”.

Protocol de gradul zero

Plecăm, apoi, toată trupa la Ilie acasă, un cetăţean extrem de gospodar. Nea Cristi era curios să vadă ce vin are gazda, pentru că în zonă nu sunt vii altoite. Iliuţă intră într-un bordei şi scoate o carafă cu vin dumnezeiesc explicând că el, ca orice gospodar care se respectă, cumpără toamna struguri nobili şi-şi face singur vinul. Nea Cristi făcu sumar un inventar prin gospodărie, descoperind o vacă şi un viţel şi orătănii cât cuprinde. Vede şi nişte borcane cu smântână, dar şugubăţ cum îl ştim, nea Teo îl întreabă: „Ce faci cu atâta untură, măi Iiliuţă?”. Ce mai în sus şi în jos, protocol de gradul zero.

În toiul petrecerii, nea Teo îl admonestează pe observator: „Măi Aripioară, dacă ştiai că avem protocolul ăsta de ce nu mi-ai făcut cu ochiul să trag cu gazdele, aşa au plecat ţărănuşii din Mărăcineni cu toate punctele”. Între timp a venit la noi şi soţia lui Iliuţă, care era gravidă. După ce se fac prezentările, nea Teo îi zice: „Doamnă, ce soţ aveţi, ne-a ţinut nemâncaţi aici şi ne-a bătut şi soarele în cap”. Imediat soţia îl somează pe Iliuţă să scoată carne de la borcan şi să ne omenească.

Ouă în mălai

Petrecerea se reia şi spre seară nea Teo îl abordează direct pe Iliuţă: „Văd că ai o gospodărie model. Vreau şi eu nişte ouă de ţară, nu multe, doar vreo sută. Şi să nu mi le pui în vreun zimbir, că se sparg şi e păcat de ele. Le bagi într-un borcan şi am eu grijă să-ţi parvină. Şi văd că nu ai copii, deci nu ai caiete din care să rupi nişte foi ca să le protejezi aşa că bagi printre ele nişte mălai...”. Aşa s-a şi întâmplat. Un meci cu peripeţii cât pentru un an.

 (Traian Chircu)